Radu Todoran: Roland

În clipele de răgaz pe care ni le oferă viaţa se mai întâmplă să căutăm răspunsuri cu privire la ziua de azi în pagini mai mult sau mai puţin uitate ale trecutului. Semănăm în acest caz cu „indienii“ Americii de Nord ce, spre mirarea lui Thomas Jefferson, căutau clipele minunate ale vieţii lor în trecut şi nu în viitor. Cred că au şi avut dreptate, căci astăzi de apaşi, comanşi (şi alte naţionalităţi, după cum se spunea în „amplele cuvântări“ ale trecutului) mai aduc aminte doar nişte elicoptere, e drept supraperformante, iar oasele indienilor masacraţi s-au transformat în praful de pe cizmele unor generali deveniţi eroi (chiar, oare de ce?) şi care împodobesc cine ştie ce vitrină uitată de muzeu.
Răsfoind trecutul nu pot decât să spun că am fost un om norocos. Căci amintirile frumoase nu sunt puţine la număr şi din ele se disting cu claritate chipurile unor buni prieteni. Unul dintre ei este Roland. Când, cum ne-am cunoscut? Demult, pe vremea studenţiei, pierdută şi ea în timp, undeva în silurian (sau devonian?) în faţa unei beri la Conti, la „Bănă“ sau la Bastion (despre ele altădată). Cred că am râs împreună pentru prima oară când am aflat că suntem născuţi în aceeaşi zi, 15 aprilie, şi la două străzi depărtare unul de altul în cartierul Fabric (era vorba de Fabrik, iar noi îi spuneam din când în când Făbruc). Dar şi aceasta e o lume transformată de mult în colb.
Anii au trecut, câţiva au fost pur şi simplu îngrozitori, şi ne reîntâlnim în Bavaria. La Rolly acasă, în Kaufbeuren, undeva pe Poststraße. Necazuri cât casa la amândoi. „Radule, hai să te duc prin oraş. Prea multe muzee nu-s, pardon, nu e niciunul, dar sunt o groază de berării. Merem?“ Şi am mers. Peste tot eram prezentat ca prietenul lui din Rhodesia, aşa i-a trecut lui prin cap, de fapt acolo vroiam să ajung odată, visam să fiu fermier pe lângă Victoria Falls. Visam şi la safari, însă nu aş fi fost de acord decât cu observarea animalelor, nu şi cu împuşcarea lor. Tot atunci mi-am lăsat barbă şi am început să fumez pipă. Orice rhodesian care se respectă era doar la fel (probabil că în copilărie văzusem şi eu prea multe episoade din serialul Daktari). Lucrurile s-au schimbat cum nu mi-am dorit şi visul rhodesian a trebuit să-l îngrop undeva în trecut. A mai rămas doar barba. Pe care a trebuit să o rad o singură dată în viaţă, în 1983, la cererea rectorului de la medicină, ce mi-a atras atenţia că nu sunt filozof grec sau roman. Deci, în viziunea lui, la frizer. Timpuri grele, ar zice Charles Dickens. Sau mai bine: What the Dickens! A trebuit să renunţ chiar şi la pipă (mi-a spus nenea doctoru', ori ori). Dar acum îmi joc perfect rolul de rhodesian şi stârnesc „zumzete de admiraţie“, cum ar zice Horică. Întrebările curg peste noi. Toţi vor să ştie ceva de prietenul rhodesian al lui Rolly. Probabil că o grămadă de tipi îşi mai amintesc şi astăzi de vizita unui „exot“ la ei în târg.
Ne sprijinim coatele de nenumărate tejghele. Halbe mari de un litru „la toamnă mergem la München, la Oktoberfest“, spune Rolly, mustăţi din spumă, plescăit, miros de cârnaţi la grătar. Punem kilograme pe noi. Lupte serioase căci în Kaufbeuren sunt vreo două sute de cârciumi. Fiecare locuitor îşi are crâşma lui. Mi se pare normal. Într-una din seri ajungem la un conac mai în marginea târgului. Locul se numeşte Märzenburg iar hangiul e un profesionist al breslei. Bărbos, fumează pipă. Eu, cu tonul cel mai serios posibil îl întreb dacă nu cumva a avut de gând să emigreze în Rhodesia. Cerem „zwei Dunkles“, adică două beri negre. Apoi alte două. Bere excelentă, se prepară pe undeva prin împrejurimi. Dar „Dunkles“ nu înseamnă peste tot acelaşi lucru. Peste ani aflându-mă la Köln, în Altstadt, am cerut un „Dunkles“. Peste un minut m-am trezit cu un pahar mic (dimensiunea este bineînţeles un „debatable point“) plin cu ceva ce semăna a bere neagră. Beau. Surpriză! Asta nu poate fi bere, e Romergan! Şi azi mi se face rău când îmi amintesc. Ceva mai târziu am aflat ce licoare am dus la gură. E Malzbier, o bere dulce, fără alcool, ceva pentru copii cred. Groaznic! Dar acum ne place la Märzenburg. Venim şi a doua zi şi a treia zi. Cât am mai stat la Rolly am fost în fiecare seară aici. Omul ne ştia deja. Cum ne vedea intrând pe uşă, imediat pregătea două beri negre. M-am despărţit de Rolly cu emoţie. Nu plecam de la el la bucurie. Vremea a trecut, problemele de atunci s-au rezolvat cu bine, au apărut altele care nu s-au rezolvat sau s-au rezolvat prost, aici intervine timpul, „time, the great healer“, după cum spun englezii, nimic mai adevărat. Revin la Kaufbeuren după aproape un an. Seara merg cu Rolly la Märzenburg. Deschidem uşa, hangiul ne vede, zâmbeşte pe sub mustăţi şi ne întreabă:„Zwei Dunkles?“ Nu ne rămâne decât să-l aprobăm. Doar am sosit acasă.
A doua zi dăm o fugă până la München, la Haus der Kunst. Expoziţie mare mare. Afişele lui Toulouse-Lautrec. Dansul la Moulin Rouge, La Goulue, Jane Avril, Valentin le Desossé, Grille d'Egout. Tot ce am citit acasă în colecţia Meridiane — toţi avem încă zeci, poate sute de volume din această colecţie — prinde viaţă. Şi-mi amintesc de camera mea, de fotoliul în care citeam, până şi de veioza proastă ce o aveam pe birou. Iar acum, în duminica în care scriu aceste rânduri trecutul se amestecă nemaipomenit cu prezentul. Pun punct şi mă duc să văd o copie după unul din afişele lui Toulouse Lautrec, copie ce am cumpărat-o atunci la Haus der Kunst şi o am din întâmplare la mine la Timişoara. Aceasta în aşteptarea prietenului Marcel Tolcea. I-ar trebui o carte din biblioteca lui tata şi bineînţeles... rândurile mele.