Americanii spun despre texani că sunt aşa de mândri la gândul că sunt născuţi în Texas încât nici nu pot să doarmă noaptea.
Deşi am strâns nenumărate nopţi de nesomn, unele mai fericite altele mai puţin, n-aş putea spune că mândria de a mă fi născut în Timişoara a stat la baza insomniilor mele. Ştiu la fel de bine că mai toţi înţelepţii lumii au considerat mândria drept una din deşertăciunile vieţii, însă nu pot să nu recunosc că adesea ea mă încearcă atunci când mă gândesc la locul de pornire al „călătoriei“ mele.
Privind înapoi, uneori chiar cu „mânie“, îmi amintesc cu nostalgie de locurile în care mi-am petrecut o bună parte de viaţă, locuri de care, cel puţin afectiv, nu m-am despărţit niciodată. Depărtarea era uneori atât de mare, aici nu mă refer neapărat la cea care se măsoară în kilometri, încât lăsam deoparte şi „mânia“ şi priveam în urmă doar cu afecţiune. Probabil că încep şi eu să-i înţeleg pe indienii Americii de Nord care, spre mirarea lui Thomas Jefferson, caută în trecut momentele fericite ale vieţii lor.
Un înţelept al Chinei, cred că este vorba de Lao Tse, spunea că a merge mult înseamnă a ajunge departe, iar a ajunge departe înseamnă a te întoarce. Nimic mai adevărat! După cum tot la fel de adevărat este şi faptul că la reîntoarcere nu mai afli chiar ceea ce ai lăsat în urmă.
Pe vremea copilăriei, a fost una de aur, am locuit pe strada Iosif Vulcan. Casă mare, cu etaj. Părinţii, bunicii, unchiul şi mătuşa, toţi alergau după mine să-mi îndeplinească cele mai năstruşnice dorinţe. O stradă largă, de o parte şi de alta existau nişte arţari ale căror coroane se împleteau, cel puţin pentru mine, cu mult peste acoperişurile oraşului. Asta până într-o zi în care nu ştiu ce deştept de la primărie a venit şi i-a tăiat.
Bineînţeles că şi astăzi bieţii copaci sunt la fel de mutilaţi ca şi „conaţionalii“ lor din Groznâi sau Kabul. Din când în când, pe stradă trecea câte o maşină: o Skodă sau un Wartburg pârâind din toate încheieturile. Cu căruţa ne aducea „răguşitu“ căpşunile. Avea cele mai bune căpşuni din oraş, cumpăram cu lăzile. Suferea de un defect al corzilor vocale de unde şi porecla pe care i-am dat-o împreună cu prietenul Horică Rădulescu şi alţi „golani“ de pe stradă.
Cu tractorul, unul vopsit în alb, la fel ca şi remorca sa, ni se aducea gheaţă pentru frigider. Erau nişte zdrahoni cu şorţuri de piele care coborau şi urcau pe umeri blocuri de gheaţă la fel de mari ca şi mine. Bunica, alături de Vogel neni, femeia care ne ajuta la gospodăria casei, o a doua bunică pentru mine, venea de la „Badea Cârţan“ încărcată cu coşuri pline de bunătăţi.
De la Buna am învăţat că pentru o mâncare gustoasă trebuie să lucrezi nu glumă. Şi astăzi când mă apuc să gătesc stau câte o jumătate de zi în bucătărie. Cu cât succes pot spune cei ce s-au bucurat de „bucatele“ mele: Moni Drăgan, Adi şi Sorin Dogariu, Voicu, Horică şi Jeni (n-are nici un rost să alcătuiesc un Who's who ad-hoc al celor ce au trecut pe la „Lucullus“ acasă. Cei nemenţionaţi să nu se supere, uşa casei şi inima mea le stau pe mai departe deschise).
Cu „Moşu“ am descoperit centrul oraşului. Cu el am fost pentru prima oară pe Corso, la o plimbare, sau la întâlnirile cu prietenii săi la Lloyd, Palace sau Cina. Pe „Moşu“ Murariu, bunicul meu, profesor de matematică la Universitate, l-am iubit din toate puterile sufletului. Deşi timpurile erau lipsite de „normalitate“, am avut norocul să cresc în mijlocul unei familii intacte de la care am învăţat, o spun fără modestie, să fiu om.
Să revin însă pe Corso. „Moşu“ se întâlnea cu ai lui la o bere (aveam voie să beau puţină spumă) sau la un pahar de vin. Profesorul Arghiriade, popa Teglaş, Gheorghe Andraşiu. Îmi plăceau poveştile lor. Nu mă plictiseam. Moşu îmi comanda un şniţel cu cartofi prăjiţi sau ardei umpluţi sau o ciorbă „de văcuţă“. Dacă nu mâncam, nu era nici o supărare.
Am cunoscut o mulţime de chelneri. Weber şi Mişi sunt din păcate singurii de care îmi aduc acum aminte. Apoi chemam un taxi şi fuga la bunătăţile lui Buna ce ne întâmpina cu un uşor reproş: Doamne, moşule, unde duci copilul!“ Iar Moşu: „Lasă-l să înveţe. Totul îi va prinde bine într-o zi.“
De la Universitate veneau ai mei. Mai obosiţi, mai îngânduraţi („tovarăşe profesor , de ce menţionaţi în cursurile dumneavoastră pe cutare şi cutare?) Mulţime de gânduri, poate pentru tinerii de azi aproape de neînţeles. Dar dacă sub latura politică atunci era o lume „anormală“ parcă oamenii erau mai buni unii cu alţii decât cei din ziua de azi.
Am avut noroc cu cei care au trecut pragul casei părinţilor şi bunicilor mei. De la fiecare am învăţat câte ceva; mulţi m-au ţinut pe genunchii lor, m-au copleşit cu cadouri şi m-au privit ca pe un copil al lor. Gândul mi se duce acum la profesorul Tohăneanu, „nenea Gheorghe“ pentru mine, prieten de suflet al tătălui meu. În biblioteca mea există şi azi volumul de „Fabule“ al lui La Fontaine cu o dedicaţie de la „unchiul Gheorghe“ veche de... patruzeci de ani. Cu statornică bucurie îl am în amintirea inimii pe nenea Deliu, criticul de artă Deliu Petroiu ale cărui vorbe meşteşugite dau viaţă până şi celor mai ratate picturi.
Acum, după moartea tatălui meu, de fiecare dată când mă văd cu nenea Deliu îl pun să-mi povestească despre anii studenţiei lor, despre timpul petrecut împreună prin Sibiu, Cluj şi, evident, Timişoara. Prietenia acelor ani avea fără îndoială o altă valoare decât ceea ce se întâmplă azi. La botezul meu s-au prăpădit de râs. Se gândeau ce nume să-mi dea. Haiul cel mare a fost când Ovidiu Cotruş şi Ilie Măduţa, cel din urmă mi-a fost naş, s-au gândit la calendarul ortodox: Evlampie, Teclu, Nepomuc; Doamne iartă-mă, dar şi azi mor de râs când le citesc numele. Deşi în ultimii ani ne-am văzut prea puţin, Puşa şi Tavi Popa mi-au rămas la fel de dragi ca şi atunci când i-am cunoscut. Într-o duminică mergem la prânz la ei. Cumpăr nouă trandafiri roşii pe care îi las în grija părinţilor: „veniţi voi cu florile, eu merg încă undeva şi vă aştept la Puşa.“ Sosesc la timp, mă pun la vorbă cu Tanti Puşa şi Taviţi (despre care tatăl meu spunea că are o minte strălucită) când sună ai mei. Pupăturile de rigoare, după care se aude vocea lui Puşa: „Eugen, ce trandafir frumos ne-ai adus!“ Eu, mirat, mă duc să văd „trandafirul“. Ai mei, fâstâciţi nevoie mare. „Ştii Puşa, au fost nouă. Cred că pe ceilalţi opt i-am pierdut pe drum“ îl aud pe tatăl meu. După care izbucnim în hohote de râs.
Şerban Foarţă, alt chip cu „măreţie de simbol“. L-am cunoscut în casa socrului său, doctorul Galetariu, coleg de liceu şi bun prieten al lui Moşu. Lucrurile se „leagă“ uneori. Eram la casa lui de pe Ion Ionescu de la Brad. L-am uimit pe Şerban când i-am spus toate numele lui Mobutu Sese Seko. Aveam vreo doisprezece ani. Şi de atunci am rămas buni prieteni, chiar dacă avem păreri diferite despre Columb.
Pe o bicicletă „mini“ de culoare verde şi-a făcut apariţia în viaţa mea Marcel Tolcea. Îşi parchează ţoagla în sufletul meu şi nu mai pleacă de acolo. Înainte de „marea“ mea plecare la Aachen, pentru tratament, râdem în cabinetul profesorului Drăgan la un banc în care un rol important îl juca o „haltă pereche de pantofi“.
Trec anii. Universitatea e un amfiteatru al oamenilor la care ţin: Lucia Jucu Atanasiu, Vasile Creţu, Partenie Murariu, Vasile Neaţă, Gabriel Manolescu, Clara Georgescu, Pia Brânzeu, Livius Ciocârlie, Anda şi Nelu Vultur, Mia Foarţă, Cornel Ungureanu... Mulţi nu se mai află printre noi. Poate „de dincolo“ lumea se vede mai simplu, trebuie să fie aşa, şi atunci vor şti fără urmă de îndoială ce au însemnat pentru mine.
Iar dacă eu am iubit pe cineva şi sentimentul a fost lipsit de reciprocitate, în ciuda celor susţinute de persoana implicată, nu ea este de vină ci doar eu... ca prost judecător al omului. Însă nu prea cred să mă fi înşelat.
Servus.
(DeWest, 23 octombrie 2001)
vineri, 27 februarie 2009
luni, 23 februarie 2009
Septembrie
Parafrazându-i pe cei de la The Cure (It's Friday I'm in Love With) aş spune că It's September I'm in Love With. Sunt aproape sigur că este vorba de The Cure, pentru confirmare ar fi suficient un simplu telefon adresat prietenului Mimo Obradov, „profesor“ în tot ceea ce priveşte muzica „ne-clasică“ sau „post-Debussy“, na, că am inventat şi eu un cuvânt, dar nu este acasă până mâine seară. Sper să nu mă fac de baftă şi să greşesc, doar am ascultat nenumărate piese de-ale lor, mi-au plăcut, deosebindu-se clar de o grămadă de formaţii din ziua de azi a căror muzică se împarte în nenumărate „splinter groups“, (ar zice cei de la IRA), cu atât mai numeroase cu cât muzica lor e de o factură mai proastă şi gust mai îndoielnic. În ochii mei, cel puţin. Sau, mai bine-zis, pentru urechile mele. Probabil că am îmbătrânit căci mai bine de jumătate din muzica peste care nimeresc la radio şi TV îmi dă un „instant hangover“. Ce trece şi el cu aspirină sau algocalmin. Cu varianta „Albocalmin“, la fel ca în „albitre fii corect“ şi „propanolol“ pentru inimă.
A fost o perioadă în viaţa mea în care în septembrie, an după an, mă îndrăgosteam. Probabil că era pentru mine luna „boncăluitului“. Şi mă trezeam în tot felul de încurcături, semănând mult cu Bertie Wooster sau Bingo Little, pour les connaiseurs nu mai este nevoie să precizez că sunt personajele lui P.G.Wodehouse, şi-mi trebuia adesea un Jeeves (Jeeves, I'm în the soup!“) în top-form pentru a mă extrage din haloimesul în care singur mă aruncasem.
Iar acum, tot în septembrie, cu mult mai negru decât alt „Septembrie Negru“, cele întâmplate la New York şi Washington mă lasă fără grai. S-a spus deja totul privind surpriza, oroarea, indignarea, dorinţa de revanşă sau de a lovi înapoi acolo unde doare mai tare. Romanii erau mari meşteri la asemenea acţiuni. Se răscula o provincie, locuitorii ei erau masacraţi de insurgenţi, totuşi câţiva reuşeau să scape cu fuga, apoi ajungeau peste săptămâni la Roma. Unde Senatul, sau mai târziu Împăratul, strângea cât mai repede legiunile şi pleca spre provincia cuprinsă de răzmeriţă. Cauzele acesteia erau adesea ignorate şi peste puţin timp acvilele confereau strălucire unei noi victorii romane. Oraşul rebel era dărâmat, se punea chiar sare pe pământurile din împrejurimi — vezi Cato şi Cartagina — apoi se construia un nou oraş, poate mai prosper, dar oricum roman. Aşa s-a întâmplat la Corint, la Cartagina, la Ierusalim şi chiar la Sarmizegetusa. Dar astăzi aproape nimeni nu se mai gândeşte la romani.
Atunci poate la Evul Mediu? Ne aflăm în faţa unei alte cruciade? Asemănări cu prima cruciadă desigur există. La insistenţele papei Urban al II-lea şi ale eremitului Petru, unul din marile personaje ale momentului, în 1096 se adună nenumărate armate: cea a lui Hugues de Vermandois, fratele regelui Franţei, a lui Bohemond de Tarent, a lui Raymond de Saint-Gilles, în rândurile ei se afla floarea aristocraţiei franceze (conţii de Forez, de Orange, de Bearn, Etienne de Blois şi Robert de Normandia), şi mai ales cea a lui Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, însoţit de fraţii săi Eustache şi Baudoin de Boulogne. „On les aura!“ Şi într-adevăr victoria era a noastră. Pentru cât timp însă?
Despre cruciadele peste care s-a pus praful istoriei am aflat câte ceva chiar şi acolo unde a început totul. Când se sărbătoreau 900 de ani de la prima cruciadă m-am aflat la Bouillon, căci pe lângă un Godefroi — sau chiar un bulion de roşii pus pe iarnă şi atât de necesar în zacuscă — există şi un oraş ce poartă acest nume, un oraş chiar foarte frumos ce este situat pe malurile râului Semois. Dacă iubeşti şi eşti cu ea recomand o plimbare pe Quai du Saulx sau Quai du Rempart. Dacă nu iubeşti şi eşti cu prietenii recomand cârciumile aceloraşi locuri. „Yon Can Go Your Own Way“, ar zice Fleetwood Mac. Când ai „le cafard“ ascultă „Songbird“. E cu totul altceva decât onomatopeele din ziua de azi. Sunt rău, o ştiu.
Am retrăit în Archeoscope timpul cruciadelor. Exista din toate ale vremii câte ceva: de la armuri, săbii, iatagane, buzdugane (la noi parcă Greuceanu se bătea cu aşa ceva, smile) şi până la tapiserii şi podoabe orientale. Trecem peste Pont du Liège şi ajungem la Muzeul Ducal. Apoi gâfâim, eu cel puţin, sus pe stânci, până la castelul conţilor de Bouillon. Ce a rămas, după plecarea în cruciadă a lui Godefroi, în posesia episcopilor de Liege, apoi a trecut, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, în proprietatea familiei La Tour d'Auvergne. Fortificaţiile sunt îmbunătăţite de Vauban. Locurile şi personajele amintite sunt mult prea importante pentru a le menţiona doar în treacăt aşa încât voi reveni asupra lor. Acum mă gândesc la altceva.
La răspunsul ce-l vor da (justificat) americanii, la moartea comandantului Ahmed Shah Massoud, tigrul din Panshir, un om viteaz, la faptul că „prea multă“ credinţă duce la necredinţă.
Şi încă ceva. Tot în septembrie s-a născut Traian, împăratul nostru; 19 septembrie 53, la Italica, în sudul Spaniei, în provincia Betica. M-aş bucura să mă aflu zilele acestea la Ulpia Traiana, printre cărămizi ce au aparţinut odată Legiunii a V-a Macedonica sau Legiunii a XIII-a Gemina. Să fie acest septembrie de bun augur pentru americani? Sper că da. Vor putea fi şi americanii romani la rândul lor? Poate nepoţii noştri vor putea răspunde. Eu însă sper, din nou, că da.
A fost o perioadă în viaţa mea în care în septembrie, an după an, mă îndrăgosteam. Probabil că era pentru mine luna „boncăluitului“. Şi mă trezeam în tot felul de încurcături, semănând mult cu Bertie Wooster sau Bingo Little, pour les connaiseurs nu mai este nevoie să precizez că sunt personajele lui P.G.Wodehouse, şi-mi trebuia adesea un Jeeves (Jeeves, I'm în the soup!“) în top-form pentru a mă extrage din haloimesul în care singur mă aruncasem.
Iar acum, tot în septembrie, cu mult mai negru decât alt „Septembrie Negru“, cele întâmplate la New York şi Washington mă lasă fără grai. S-a spus deja totul privind surpriza, oroarea, indignarea, dorinţa de revanşă sau de a lovi înapoi acolo unde doare mai tare. Romanii erau mari meşteri la asemenea acţiuni. Se răscula o provincie, locuitorii ei erau masacraţi de insurgenţi, totuşi câţiva reuşeau să scape cu fuga, apoi ajungeau peste săptămâni la Roma. Unde Senatul, sau mai târziu Împăratul, strângea cât mai repede legiunile şi pleca spre provincia cuprinsă de răzmeriţă. Cauzele acesteia erau adesea ignorate şi peste puţin timp acvilele confereau strălucire unei noi victorii romane. Oraşul rebel era dărâmat, se punea chiar sare pe pământurile din împrejurimi — vezi Cato şi Cartagina — apoi se construia un nou oraş, poate mai prosper, dar oricum roman. Aşa s-a întâmplat la Corint, la Cartagina, la Ierusalim şi chiar la Sarmizegetusa. Dar astăzi aproape nimeni nu se mai gândeşte la romani.
Atunci poate la Evul Mediu? Ne aflăm în faţa unei alte cruciade? Asemănări cu prima cruciadă desigur există. La insistenţele papei Urban al II-lea şi ale eremitului Petru, unul din marile personaje ale momentului, în 1096 se adună nenumărate armate: cea a lui Hugues de Vermandois, fratele regelui Franţei, a lui Bohemond de Tarent, a lui Raymond de Saint-Gilles, în rândurile ei se afla floarea aristocraţiei franceze (conţii de Forez, de Orange, de Bearn, Etienne de Blois şi Robert de Normandia), şi mai ales cea a lui Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, însoţit de fraţii săi Eustache şi Baudoin de Boulogne. „On les aura!“ Şi într-adevăr victoria era a noastră. Pentru cât timp însă?
Despre cruciadele peste care s-a pus praful istoriei am aflat câte ceva chiar şi acolo unde a început totul. Când se sărbătoreau 900 de ani de la prima cruciadă m-am aflat la Bouillon, căci pe lângă un Godefroi — sau chiar un bulion de roşii pus pe iarnă şi atât de necesar în zacuscă — există şi un oraş ce poartă acest nume, un oraş chiar foarte frumos ce este situat pe malurile râului Semois. Dacă iubeşti şi eşti cu ea recomand o plimbare pe Quai du Saulx sau Quai du Rempart. Dacă nu iubeşti şi eşti cu prietenii recomand cârciumile aceloraşi locuri. „Yon Can Go Your Own Way“, ar zice Fleetwood Mac. Când ai „le cafard“ ascultă „Songbird“. E cu totul altceva decât onomatopeele din ziua de azi. Sunt rău, o ştiu.
Am retrăit în Archeoscope timpul cruciadelor. Exista din toate ale vremii câte ceva: de la armuri, săbii, iatagane, buzdugane (la noi parcă Greuceanu se bătea cu aşa ceva, smile) şi până la tapiserii şi podoabe orientale. Trecem peste Pont du Liège şi ajungem la Muzeul Ducal. Apoi gâfâim, eu cel puţin, sus pe stânci, până la castelul conţilor de Bouillon. Ce a rămas, după plecarea în cruciadă a lui Godefroi, în posesia episcopilor de Liege, apoi a trecut, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, în proprietatea familiei La Tour d'Auvergne. Fortificaţiile sunt îmbunătăţite de Vauban. Locurile şi personajele amintite sunt mult prea importante pentru a le menţiona doar în treacăt aşa încât voi reveni asupra lor. Acum mă gândesc la altceva.
La răspunsul ce-l vor da (justificat) americanii, la moartea comandantului Ahmed Shah Massoud, tigrul din Panshir, un om viteaz, la faptul că „prea multă“ credinţă duce la necredinţă.
Şi încă ceva. Tot în septembrie s-a născut Traian, împăratul nostru; 19 septembrie 53, la Italica, în sudul Spaniei, în provincia Betica. M-aş bucura să mă aflu zilele acestea la Ulpia Traiana, printre cărămizi ce au aparţinut odată Legiunii a V-a Macedonica sau Legiunii a XIII-a Gemina. Să fie acest septembrie de bun augur pentru americani? Sper că da. Vor putea fi şi americanii romani la rândul lor? Poate nepoţii noştri vor putea răspunde. Eu însă sper, din nou, că da.
vineri, 20 februarie 2009
Radu Todoran: Roland
În clipele de răgaz pe care ni le oferă viaţa se mai întâmplă să căutăm răspunsuri cu privire la ziua de azi în pagini mai mult sau mai puţin uitate ale trecutului. Semănăm în acest caz cu „indienii“ Americii de Nord ce, spre mirarea lui Thomas Jefferson, căutau clipele minunate ale vieţii lor în trecut şi nu în viitor. Cred că au şi avut dreptate, căci astăzi de apaşi, comanşi (şi alte naţionalităţi, după cum se spunea în „amplele cuvântări“ ale trecutului) mai aduc aminte doar nişte elicoptere, e drept supraperformante, iar oasele indienilor masacraţi s-au transformat în praful de pe cizmele unor generali deveniţi eroi (chiar, oare de ce?) şi care împodobesc cine ştie ce vitrină uitată de muzeu.
Răsfoind trecutul nu pot decât să spun că am fost un om norocos. Căci amintirile frumoase nu sunt puţine la număr şi din ele se disting cu claritate chipurile unor buni prieteni. Unul dintre ei este Roland. Când, cum ne-am cunoscut? Demult, pe vremea studenţiei, pierdută şi ea în timp, undeva în silurian (sau devonian?) în faţa unei beri la Conti, la „Bănă“ sau la Bastion (despre ele altădată). Cred că am râs împreună pentru prima oară când am aflat că suntem născuţi în aceeaşi zi, 15 aprilie, şi la două străzi depărtare unul de altul în cartierul Fabric (era vorba de Fabrik, iar noi îi spuneam din când în când Făbruc). Dar şi aceasta e o lume transformată de mult în colb.
Anii au trecut, câţiva au fost pur şi simplu îngrozitori, şi ne reîntâlnim în Bavaria. La Rolly acasă, în Kaufbeuren, undeva pe Poststraße. Necazuri cât casa la amândoi. „Radule, hai să te duc prin oraş. Prea multe muzee nu-s, pardon, nu e niciunul, dar sunt o groază de berării. Merem?“ Şi am mers. Peste tot eram prezentat ca prietenul lui din Rhodesia, aşa i-a trecut lui prin cap, de fapt acolo vroiam să ajung odată, visam să fiu fermier pe lângă Victoria Falls. Visam şi la safari, însă nu aş fi fost de acord decât cu observarea animalelor, nu şi cu împuşcarea lor. Tot atunci mi-am lăsat barbă şi am început să fumez pipă. Orice rhodesian care se respectă era doar la fel (probabil că în copilărie văzusem şi eu prea multe episoade din serialul Daktari). Lucrurile s-au schimbat cum nu mi-am dorit şi visul rhodesian a trebuit să-l îngrop undeva în trecut. A mai rămas doar barba. Pe care a trebuit să o rad o singură dată în viaţă, în 1983, la cererea rectorului de la medicină, ce mi-a atras atenţia că nu sunt filozof grec sau roman. Deci, în viziunea lui, la frizer. Timpuri grele, ar zice Charles Dickens. Sau mai bine: What the Dickens! A trebuit să renunţ chiar şi la pipă (mi-a spus nenea doctoru', ori ori). Dar acum îmi joc perfect rolul de rhodesian şi stârnesc „zumzete de admiraţie“, cum ar zice Horică. Întrebările curg peste noi. Toţi vor să ştie ceva de prietenul rhodesian al lui Rolly. Probabil că o grămadă de tipi îşi mai amintesc şi astăzi de vizita unui „exot“ la ei în târg.
Ne sprijinim coatele de nenumărate tejghele. Halbe mari de un litru „la toamnă mergem la München, la Oktoberfest“, spune Rolly, mustăţi din spumă, plescăit, miros de cârnaţi la grătar. Punem kilograme pe noi. Lupte serioase căci în Kaufbeuren sunt vreo două sute de cârciumi. Fiecare locuitor îşi are crâşma lui. Mi se pare normal. Într-una din seri ajungem la un conac mai în marginea târgului. Locul se numeşte Märzenburg iar hangiul e un profesionist al breslei. Bărbos, fumează pipă. Eu, cu tonul cel mai serios posibil îl întreb dacă nu cumva a avut de gând să emigreze în Rhodesia. Cerem „zwei Dunkles“, adică două beri negre. Apoi alte două. Bere excelentă, se prepară pe undeva prin împrejurimi. Dar „Dunkles“ nu înseamnă peste tot acelaşi lucru. Peste ani aflându-mă la Köln, în Altstadt, am cerut un „Dunkles“. Peste un minut m-am trezit cu un pahar mic (dimensiunea este bineînţeles un „debatable point“) plin cu ceva ce semăna a bere neagră. Beau. Surpriză! Asta nu poate fi bere, e Romergan! Şi azi mi se face rău când îmi amintesc. Ceva mai târziu am aflat ce licoare am dus la gură. E Malzbier, o bere dulce, fără alcool, ceva pentru copii cred. Groaznic! Dar acum ne place la Märzenburg. Venim şi a doua zi şi a treia zi. Cât am mai stat la Rolly am fost în fiecare seară aici. Omul ne ştia deja. Cum ne vedea intrând pe uşă, imediat pregătea două beri negre. M-am despărţit de Rolly cu emoţie. Nu plecam de la el la bucurie. Vremea a trecut, problemele de atunci s-au rezolvat cu bine, au apărut altele care nu s-au rezolvat sau s-au rezolvat prost, aici intervine timpul, „time, the great healer“, după cum spun englezii, nimic mai adevărat. Revin la Kaufbeuren după aproape un an. Seara merg cu Rolly la Märzenburg. Deschidem uşa, hangiul ne vede, zâmbeşte pe sub mustăţi şi ne întreabă:„Zwei Dunkles?“ Nu ne rămâne decât să-l aprobăm. Doar am sosit acasă.
A doua zi dăm o fugă până la München, la Haus der Kunst. Expoziţie mare mare. Afişele lui Toulouse-Lautrec. Dansul la Moulin Rouge, La Goulue, Jane Avril, Valentin le Desossé, Grille d'Egout. Tot ce am citit acasă în colecţia Meridiane — toţi avem încă zeci, poate sute de volume din această colecţie — prinde viaţă. Şi-mi amintesc de camera mea, de fotoliul în care citeam, până şi de veioza proastă ce o aveam pe birou. Iar acum, în duminica în care scriu aceste rânduri trecutul se amestecă nemaipomenit cu prezentul. Pun punct şi mă duc să văd o copie după unul din afişele lui Toulouse Lautrec, copie ce am cumpărat-o atunci la Haus der Kunst şi o am din întâmplare la mine la Timişoara. Aceasta în aşteptarea prietenului Marcel Tolcea. I-ar trebui o carte din biblioteca lui tata şi bineînţeles... rândurile mele.
Răsfoind trecutul nu pot decât să spun că am fost un om norocos. Căci amintirile frumoase nu sunt puţine la număr şi din ele se disting cu claritate chipurile unor buni prieteni. Unul dintre ei este Roland. Când, cum ne-am cunoscut? Demult, pe vremea studenţiei, pierdută şi ea în timp, undeva în silurian (sau devonian?) în faţa unei beri la Conti, la „Bănă“ sau la Bastion (despre ele altădată). Cred că am râs împreună pentru prima oară când am aflat că suntem născuţi în aceeaşi zi, 15 aprilie, şi la două străzi depărtare unul de altul în cartierul Fabric (era vorba de Fabrik, iar noi îi spuneam din când în când Făbruc). Dar şi aceasta e o lume transformată de mult în colb.
Anii au trecut, câţiva au fost pur şi simplu îngrozitori, şi ne reîntâlnim în Bavaria. La Rolly acasă, în Kaufbeuren, undeva pe Poststraße. Necazuri cât casa la amândoi. „Radule, hai să te duc prin oraş. Prea multe muzee nu-s, pardon, nu e niciunul, dar sunt o groază de berării. Merem?“ Şi am mers. Peste tot eram prezentat ca prietenul lui din Rhodesia, aşa i-a trecut lui prin cap, de fapt acolo vroiam să ajung odată, visam să fiu fermier pe lângă Victoria Falls. Visam şi la safari, însă nu aş fi fost de acord decât cu observarea animalelor, nu şi cu împuşcarea lor. Tot atunci mi-am lăsat barbă şi am început să fumez pipă. Orice rhodesian care se respectă era doar la fel (probabil că în copilărie văzusem şi eu prea multe episoade din serialul Daktari). Lucrurile s-au schimbat cum nu mi-am dorit şi visul rhodesian a trebuit să-l îngrop undeva în trecut. A mai rămas doar barba. Pe care a trebuit să o rad o singură dată în viaţă, în 1983, la cererea rectorului de la medicină, ce mi-a atras atenţia că nu sunt filozof grec sau roman. Deci, în viziunea lui, la frizer. Timpuri grele, ar zice Charles Dickens. Sau mai bine: What the Dickens! A trebuit să renunţ chiar şi la pipă (mi-a spus nenea doctoru', ori ori). Dar acum îmi joc perfect rolul de rhodesian şi stârnesc „zumzete de admiraţie“, cum ar zice Horică. Întrebările curg peste noi. Toţi vor să ştie ceva de prietenul rhodesian al lui Rolly. Probabil că o grămadă de tipi îşi mai amintesc şi astăzi de vizita unui „exot“ la ei în târg.
Ne sprijinim coatele de nenumărate tejghele. Halbe mari de un litru „la toamnă mergem la München, la Oktoberfest“, spune Rolly, mustăţi din spumă, plescăit, miros de cârnaţi la grătar. Punem kilograme pe noi. Lupte serioase căci în Kaufbeuren sunt vreo două sute de cârciumi. Fiecare locuitor îşi are crâşma lui. Mi se pare normal. Într-una din seri ajungem la un conac mai în marginea târgului. Locul se numeşte Märzenburg iar hangiul e un profesionist al breslei. Bărbos, fumează pipă. Eu, cu tonul cel mai serios posibil îl întreb dacă nu cumva a avut de gând să emigreze în Rhodesia. Cerem „zwei Dunkles“, adică două beri negre. Apoi alte două. Bere excelentă, se prepară pe undeva prin împrejurimi. Dar „Dunkles“ nu înseamnă peste tot acelaşi lucru. Peste ani aflându-mă la Köln, în Altstadt, am cerut un „Dunkles“. Peste un minut m-am trezit cu un pahar mic (dimensiunea este bineînţeles un „debatable point“) plin cu ceva ce semăna a bere neagră. Beau. Surpriză! Asta nu poate fi bere, e Romergan! Şi azi mi se face rău când îmi amintesc. Ceva mai târziu am aflat ce licoare am dus la gură. E Malzbier, o bere dulce, fără alcool, ceva pentru copii cred. Groaznic! Dar acum ne place la Märzenburg. Venim şi a doua zi şi a treia zi. Cât am mai stat la Rolly am fost în fiecare seară aici. Omul ne ştia deja. Cum ne vedea intrând pe uşă, imediat pregătea două beri negre. M-am despărţit de Rolly cu emoţie. Nu plecam de la el la bucurie. Vremea a trecut, problemele de atunci s-au rezolvat cu bine, au apărut altele care nu s-au rezolvat sau s-au rezolvat prost, aici intervine timpul, „time, the great healer“, după cum spun englezii, nimic mai adevărat. Revin la Kaufbeuren după aproape un an. Seara merg cu Rolly la Märzenburg. Deschidem uşa, hangiul ne vede, zâmbeşte pe sub mustăţi şi ne întreabă:„Zwei Dunkles?“ Nu ne rămâne decât să-l aprobăm. Doar am sosit acasă.
A doua zi dăm o fugă până la München, la Haus der Kunst. Expoziţie mare mare. Afişele lui Toulouse-Lautrec. Dansul la Moulin Rouge, La Goulue, Jane Avril, Valentin le Desossé, Grille d'Egout. Tot ce am citit acasă în colecţia Meridiane — toţi avem încă zeci, poate sute de volume din această colecţie — prinde viaţă. Şi-mi amintesc de camera mea, de fotoliul în care citeam, până şi de veioza proastă ce o aveam pe birou. Iar acum, în duminica în care scriu aceste rânduri trecutul se amestecă nemaipomenit cu prezentul. Pun punct şi mă duc să văd o copie după unul din afişele lui Toulouse Lautrec, copie ce am cumpărat-o atunci la Haus der Kunst şi o am din întâmplare la mine la Timişoara. Aceasta în aşteptarea prietenului Marcel Tolcea. I-ar trebui o carte din biblioteca lui tata şi bineînţeles... rândurile mele.
joi, 19 februarie 2009
Radu Todoran: The Wild Rover
În finala cupei UEFA fanii lui Liverpool îşi încurajau echipa cu clasicul „You'll never walk alone“ căruia îi alăturau o arhicunoscută baladă irlandeză, „The Wild Rover“, baladă pe care comentatorul Bela Rethy de pe postul ZDF al televiziunii germane o considera, spre amuzamentul meu şi al prietenilor germani şi danezi cu care mă uitam la meci, drept o variantă a unui cântec din Germania de Nord.
Iar „The Wild Rover“ din această seară învie amintiri peste care au trecut nenumăraţi ani. Sosisem de câteva luni în Germania; în urma mea lăsasem familie, prieteni; a venit o clipă în care mi s-a făcut dor chiar şi de salcâmul din faţa casei. Mă gândeam însă pe undeva că şi la Aachen, rezidenţă imperială a lui Charlemagne, cunoscut prin partea locului drept Karl der Große, voi reuşi să-mi aflu prieteni. Şi nu m-am înşelat.
Rătăcind într-una din zile pe străzile din centrul vechi al oraşului ajung în faţa unui pub irlandez. Deasupra intrării scrie cu litere de-o şchioapă „The Wild Rover“. Deschid uşa cu o oarecare timiditate, poate mă fac de râs şi cer o bere, iar ei îmi spun că nu au decât produse de papetărie sau ceva de genul acesta. În stânga mea e un bar înzestrat cu nenumărate sticle de whiskey, după etichete recunosc câteva din cele cu care ne-am luptat pe malurile Begăi, Johnnie Walker, Ballantine's, Chivas Regal alături de care zăresc alte sticle, necunoscute, ce stau la fel de ţeapăn precum gărzile din faţa palatului Buckingham. Rege peste toate acestea e un tip blond şi atât de bărbos de parcă acum câteva clipe ar fi coborât de pe un drakkar. Cer o bere neagră şi îl invit la masa mea. Facem prezentările. Îl cheamă Rory O' Neill, e din Dublin — asta în gaelică se numeşte Baile Atha Cliath — nu ţine cu IRA, îi plac femeile, berea şi fotbalul. Dacă femeile pot fi de pe oriunde, nu la fel se întâmplă şi cu berea; musai să fie din Irlanda. La fel se întâmplă şi cu sticlele de whiskey de pe rafturi. Simt că primesc extemporal. Aduce două pahare şi o sticlă de Bushmills. Tipii fac whiskey de pe la 1650! Ciocnim. Încerc să-l învăţ şi eu ceva: „Noroc!“ se spune pe la noi. Rory îmi răspunde cu „Slainte!“. Îl întreb cum se numeşte berea. „Mc Caul's.“ „Avem şi Guinness.“ „Sir Alec Guinness?“, adaug şi izbucnim amândoi în râs. Rory îl cheamă lângă el, se putea oare altfel, pe inevitabilul Paddy. Paddy McGregor din Limerick. Ce în gaelică este Luimneach. „Da' voi muzică nu ascultaţi“? ne întreabă acesta. Şi pune o casetă cu Van Morrison and The Chieftains. Un nou Bushmills, un alt McCaul's. După Van Morrison vin The Dubliners. „A Song for Ireland“, „The Black Velvet Band, „Whiskey in the Jar“ şi... „The Wild Rover.“ Rory şi Paddy sunt fani de-ai lui Celtic Glasgow. De o parte catolicii, Celtic, de cealaltă protestanţii, Rangers. Le spun că ştiu asta. „Aşteaptă. Culorile lui Celtic sunt alb-verde iar cele ale lui Rangers sunt alb-albastru. În sălile de sport există printre altele şi mese de ping-pong. Ce în mod normal sunt vopsite în verde cu un chenar alb. La Rangers însă, pentru a nu exista confuzii, mesele sunt vopsite cu albastru în loc de verde. Chenarul rămâne tot alb“. Râdem. O tipă brunetă şi cu ochii verzi se aşează lângă noi. Arată nemaipomenit. „E sora mea, Alexandra. Toţi îi spunem însă Alex“, face Rory prezentările. Dar Alex e o altă poveste, pentru altundeva. Câteva ore mai târziu ne despărţim. „Cead mille Failte!“ „O mie de ani de sănătate!“ îmi strigă Rory din prag.
E prea frumos să fie adevărat. Am rămas cu Alex doi ani. Foarte fericiţi. Probabil cei mai fericiţi. Până în ziua în care a dispărut în flăcări într-un stupid accident de maşină, dar toate accidentele sunt stupide, nu? lângă Amsterdam. Preţ de doi ani am fost irlandez. Şi poate mai sunt şi astăzi, dar nu o ştiu.
(28 mai 2001)
Iar „The Wild Rover“ din această seară învie amintiri peste care au trecut nenumăraţi ani. Sosisem de câteva luni în Germania; în urma mea lăsasem familie, prieteni; a venit o clipă în care mi s-a făcut dor chiar şi de salcâmul din faţa casei. Mă gândeam însă pe undeva că şi la Aachen, rezidenţă imperială a lui Charlemagne, cunoscut prin partea locului drept Karl der Große, voi reuşi să-mi aflu prieteni. Şi nu m-am înşelat.
Rătăcind într-una din zile pe străzile din centrul vechi al oraşului ajung în faţa unui pub irlandez. Deasupra intrării scrie cu litere de-o şchioapă „The Wild Rover“. Deschid uşa cu o oarecare timiditate, poate mă fac de râs şi cer o bere, iar ei îmi spun că nu au decât produse de papetărie sau ceva de genul acesta. În stânga mea e un bar înzestrat cu nenumărate sticle de whiskey, după etichete recunosc câteva din cele cu care ne-am luptat pe malurile Begăi, Johnnie Walker, Ballantine's, Chivas Regal alături de care zăresc alte sticle, necunoscute, ce stau la fel de ţeapăn precum gărzile din faţa palatului Buckingham. Rege peste toate acestea e un tip blond şi atât de bărbos de parcă acum câteva clipe ar fi coborât de pe un drakkar. Cer o bere neagră şi îl invit la masa mea. Facem prezentările. Îl cheamă Rory O' Neill, e din Dublin — asta în gaelică se numeşte Baile Atha Cliath — nu ţine cu IRA, îi plac femeile, berea şi fotbalul. Dacă femeile pot fi de pe oriunde, nu la fel se întâmplă şi cu berea; musai să fie din Irlanda. La fel se întâmplă şi cu sticlele de whiskey de pe rafturi. Simt că primesc extemporal. Aduce două pahare şi o sticlă de Bushmills. Tipii fac whiskey de pe la 1650! Ciocnim. Încerc să-l învăţ şi eu ceva: „Noroc!“ se spune pe la noi. Rory îmi răspunde cu „Slainte!“. Îl întreb cum se numeşte berea. „Mc Caul's.“ „Avem şi Guinness.“ „Sir Alec Guinness?“, adaug şi izbucnim amândoi în râs. Rory îl cheamă lângă el, se putea oare altfel, pe inevitabilul Paddy. Paddy McGregor din Limerick. Ce în gaelică este Luimneach. „Da' voi muzică nu ascultaţi“? ne întreabă acesta. Şi pune o casetă cu Van Morrison and The Chieftains. Un nou Bushmills, un alt McCaul's. După Van Morrison vin The Dubliners. „A Song for Ireland“, „The Black Velvet Band, „Whiskey in the Jar“ şi... „The Wild Rover.“ Rory şi Paddy sunt fani de-ai lui Celtic Glasgow. De o parte catolicii, Celtic, de cealaltă protestanţii, Rangers. Le spun că ştiu asta. „Aşteaptă. Culorile lui Celtic sunt alb-verde iar cele ale lui Rangers sunt alb-albastru. În sălile de sport există printre altele şi mese de ping-pong. Ce în mod normal sunt vopsite în verde cu un chenar alb. La Rangers însă, pentru a nu exista confuzii, mesele sunt vopsite cu albastru în loc de verde. Chenarul rămâne tot alb“. Râdem. O tipă brunetă şi cu ochii verzi se aşează lângă noi. Arată nemaipomenit. „E sora mea, Alexandra. Toţi îi spunem însă Alex“, face Rory prezentările. Dar Alex e o altă poveste, pentru altundeva. Câteva ore mai târziu ne despărţim. „Cead mille Failte!“ „O mie de ani de sănătate!“ îmi strigă Rory din prag.
E prea frumos să fie adevărat. Am rămas cu Alex doi ani. Foarte fericiţi. Probabil cei mai fericiţi. Până în ziua în care a dispărut în flăcări într-un stupid accident de maşină, dar toate accidentele sunt stupide, nu? lângă Amsterdam. Preţ de doi ani am fost irlandez. Şi poate mai sunt şi astăzi, dar nu o ştiu.
(28 mai 2001)
Intro: urmează texte de Radu Todoran
Radu a fost prietenul meu drag și repede plecat Dincolo. Mă gândesc mult la el și la Dom Profesor Eugen Todoran, în casa cărora am înflorit, am povestit, am râs și am văzut moartea cum îl ia pe Radu de mână.
De câte ori trec pe lângă casa pe de strada CD Loga nr. 4 îl strig și mi se pare că e încă acasă. Doamna Mura a murit anul trecut, nimic nu mai e în carne vie din familia Todoran.
Mi-e tare dor de toți.
Și mie, și lui Moni, și lui Horică, și lui Mima, și lui Sorin Dogaru.
Iată de ce voi posta aici articole scrise de Radu în ultimii ani de viață.
De câte ori trec pe lângă casa pe de strada CD Loga nr. 4 îl strig și mi se pare că e încă acasă. Doamna Mura a murit anul trecut, nimic nu mai e în carne vie din familia Todoran.
Mi-e tare dor de toți.
Și mie, și lui Moni, și lui Horică, și lui Mima, și lui Sorin Dogaru.
Iată de ce voi posta aici articole scrise de Radu în ultimii ani de viață.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)