În finala cupei UEFA fanii lui Liverpool îşi încurajau echipa cu clasicul „You'll never walk alone“ căruia îi alăturau o arhicunoscută baladă irlandeză, „The Wild Rover“, baladă pe care comentatorul Bela Rethy de pe postul ZDF al televiziunii germane o considera, spre amuzamentul meu şi al prietenilor germani şi danezi cu care mă uitam la meci, drept o variantă a unui cântec din Germania de Nord.
Iar „The Wild Rover“ din această seară învie amintiri peste care au trecut nenumăraţi ani. Sosisem de câteva luni în Germania; în urma mea lăsasem familie, prieteni; a venit o clipă în care mi s-a făcut dor chiar şi de salcâmul din faţa casei. Mă gândeam însă pe undeva că şi la Aachen, rezidenţă imperială a lui Charlemagne, cunoscut prin partea locului drept Karl der Große, voi reuşi să-mi aflu prieteni. Şi nu m-am înşelat.
Rătăcind într-una din zile pe străzile din centrul vechi al oraşului ajung în faţa unui pub irlandez. Deasupra intrării scrie cu litere de-o şchioapă „The Wild Rover“. Deschid uşa cu o oarecare timiditate, poate mă fac de râs şi cer o bere, iar ei îmi spun că nu au decât produse de papetărie sau ceva de genul acesta. În stânga mea e un bar înzestrat cu nenumărate sticle de whiskey, după etichete recunosc câteva din cele cu care ne-am luptat pe malurile Begăi, Johnnie Walker, Ballantine's, Chivas Regal alături de care zăresc alte sticle, necunoscute, ce stau la fel de ţeapăn precum gărzile din faţa palatului Buckingham. Rege peste toate acestea e un tip blond şi atât de bărbos de parcă acum câteva clipe ar fi coborât de pe un drakkar. Cer o bere neagră şi îl invit la masa mea. Facem prezentările. Îl cheamă Rory O' Neill, e din Dublin — asta în gaelică se numeşte Baile Atha Cliath — nu ţine cu IRA, îi plac femeile, berea şi fotbalul. Dacă femeile pot fi de pe oriunde, nu la fel se întâmplă şi cu berea; musai să fie din Irlanda. La fel se întâmplă şi cu sticlele de whiskey de pe rafturi. Simt că primesc extemporal. Aduce două pahare şi o sticlă de Bushmills. Tipii fac whiskey de pe la 1650! Ciocnim. Încerc să-l învăţ şi eu ceva: „Noroc!“ se spune pe la noi. Rory îmi răspunde cu „Slainte!“. Îl întreb cum se numeşte berea. „Mc Caul's.“ „Avem şi Guinness.“ „Sir Alec Guinness?“, adaug şi izbucnim amândoi în râs. Rory îl cheamă lângă el, se putea oare altfel, pe inevitabilul Paddy. Paddy McGregor din Limerick. Ce în gaelică este Luimneach. „Da' voi muzică nu ascultaţi“? ne întreabă acesta. Şi pune o casetă cu Van Morrison and The Chieftains. Un nou Bushmills, un alt McCaul's. După Van Morrison vin The Dubliners. „A Song for Ireland“, „The Black Velvet Band, „Whiskey in the Jar“ şi... „The Wild Rover.“ Rory şi Paddy sunt fani de-ai lui Celtic Glasgow. De o parte catolicii, Celtic, de cealaltă protestanţii, Rangers. Le spun că ştiu asta. „Aşteaptă. Culorile lui Celtic sunt alb-verde iar cele ale lui Rangers sunt alb-albastru. În sălile de sport există printre altele şi mese de ping-pong. Ce în mod normal sunt vopsite în verde cu un chenar alb. La Rangers însă, pentru a nu exista confuzii, mesele sunt vopsite cu albastru în loc de verde. Chenarul rămâne tot alb“. Râdem. O tipă brunetă şi cu ochii verzi se aşează lângă noi. Arată nemaipomenit. „E sora mea, Alexandra. Toţi îi spunem însă Alex“, face Rory prezentările. Dar Alex e o altă poveste, pentru altundeva. Câteva ore mai târziu ne despărţim. „Cead mille Failte!“ „O mie de ani de sănătate!“ îmi strigă Rory din prag.
E prea frumos să fie adevărat. Am rămas cu Alex doi ani. Foarte fericiţi. Probabil cei mai fericiţi. Până în ziua în care a dispărut în flăcări într-un stupid accident de maşină, dar toate accidentele sunt stupide, nu? lângă Amsterdam. Preţ de doi ani am fost irlandez. Şi poate mai sunt şi astăzi, dar nu o ştiu.
(28 mai 2001)
joi, 19 februarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu