Liverpools

Radu, Liverpool a ajuns în sferturile Europa League.
Ceacea

Vin turcii, Măria-Ta!

Una din străzile pe care le-am îndrăgit de la bun început în Aachen poartă numele de Pontstraße. În mod tainic sper să aibe cumva legătură cu Mithridates al VI-lea Eupator, ultimul dintre marii monarhi elenistici, rege al Pontului şi mare duşman al Romei. Înfrânt în cele din urmă în patru războaie, poate şi spre binele nostru, de legiunile lui Sylla, Lucullus (cel care este mai degrabă cunoscut prin butada „Lucullus mănâncă astăzi la Lucullus“) şi în cele din urmă Pompeius Magnus.
Cum pe acele vremuri era aproape imposibil să-l invit în bucătăria mea pe Lucius Licinius am pornit-o de-a lungul străzii sus-amintite în căutarea unui loc unde să-mi astâmpăr foamea. Aşa l-am descoperit pe Halil Topaloglu ce mi-a devenit aproape imediat prieten de nădejde. Restaurantul lui se numea Marmaris Grill. Prima întâlnire a fost desigur mai timidă. M-am decis pentru cel mai simplu lucru cu putinţă, o bere. Pe numele ei Bitburger. Am băut-o şi am plecat la fel de flămând cum venisem. Am revenit a doua zi. Am comandat din nou o bere din soiul celei de ieri, Bitburger. Zâmbetul cald al omului de lângă mine m-a încurajat să intru în vorbă. Am făcut prezentările, pe el îl cheamă Halil, e turc, i-am spus de Timişoara, el mi-a spus că se trage de lângă Marea de Marmara, înseamnă că vine din Bitinia sau din Pergam, poate până la urmă tot există o legătură cu Lucullus. „Nu, neamul meu e de la Edirne“, îmi spune Halil. Îi povestesc de Moscheea albastră şi de Sinan, arhitectul ei. Omul se bucură că ştiu de oraşul lui. Îl poftesc să bea o bere cu mine. E excelentă. Trebuie să-i ţin minte numele: Bitburger. Îi spun lui Halil că mi s-a făcut foame. Şi în câteva clipe mă trezesc cu un Döner în braţe. Adică cu o pâine mare cât o palmă, coaptă în propria bucătărie, tăiată în două şi umplută cu carne de pe o ţepuşă de metal ce se învârte pe lângă un grătar încins. Pe lângă carnea de viţel bine rumenită mai primesc câteva felii de roşie, de castravete, ceapă, câteva fire de varză şi geagâc. cum mă? Geagâc. Grecii numesc asta tzatziki, iar toată combinaţia poartă numele de Pitta Gyros sau Döner. De-a lungul anilor am învăţat să coc pâine în cuptorul lui Halil, să pregătesc carnea de viţel, să o condimentez şi să o trag prin ţeapă, sunt un fel de Vlad Dracul. Vin şi a treia zi. Îmi place crâşma turcului. Îi povestesc de Ada Kaleh, de popasurile pe care le-am făcut împreună cu bunicul meu pe insulă, de baclavale, şerbet, musaca, ciulama, cataif dar mai ales de minunatul rahat cu nuci şi cu alune. Amintiri care ne duc pe amândoi într-o lume apusă de demult. Din care nu a lipsit sabia sau iataganul, sângele victoriei sau al înfrângerii. Într-una din seri jucăm fazan pe nume de sultani. Mai bem un Bitburger, e o bere excelentă, nu pot decât să o recomand, şi ne amintim de Selim beţivul, unul din fiii magnificului Soliman, ce alături de Abdul Hamid al II-lea a fost unul din cei mai incompetenţi sultani. Suntem de acord că nu berea e de vină căci un alt îndrăgostit de ea, Mehmet, a cucerit Constantinopolele şi lumea i-a zis apoi El Fatih, Cuceritorul. Într-una din zile mergem la stadion, pe Tivoli. Mai vin cu noi şi alţi colegi de-ai lui Halil: Haşim, arhitect, împreună cu cei doi băieţi ai lui, Husein, proprietar de restaurant, Hasan, bijutier, venit în vizită de la Istanbul. Nu am rezistat şi le-am spus bancurile cu Ştefan cel Mare şi turcii. Au râs cu lacrimi. Se întâlnesc într-un meci amical Galatasaray şi Trabzonspor. Galatasaray are un nou antrenor în persoana lui Graeme Souness, fost jucător în echipa de aur a lui Liverpool din anii optzeci, ce îi aduce cu el pe Staunton, Marsh şi Dean Saunders ce îmbrăcaseră şi ei odată culorile lui Liverpool.
De Trabzonspor am aflat pe vremea studenţiei, culmea, tot prin intermediul „cormoranilor“. Singura şansă de a vedea atunci un meci internaţional era să ai antenă „de sârbi“. Miercurea sportivă. Sportska Sreda. Vedeai un meci în direct iar apoi aflai toate rezultatele. Şi vine clipa în care citesc Trabzonspor - Liverpool 3-0. Nu se poate. E o greşeală. Cine e Trabzonspor? Deşi aveam cunoştiinţe temeinice de fotbal de echipa asta nu auzisem până atunci. De unde sunt? Nimeni nu ştia să-mi răspundă. Într-o zi îmi pică fisa. Imperiul Trebizondei, Trapezuntul din vechime, ăsta trebuie să fie Trabzonul de astăzi. Meciul urmează să înceapă la ora şase. Noi am venit pe la trei. La ora patru stadionul este arhiplin. Între suporterii turci veniţi din toate colţurile Germaniei nici urmă de conflict. Tobe, fluiere, şi câte alte instrumente de pe malurile Bosforului. Toată lumea cântă. Particip şi eu din tot sufletul la bucuria lor. La tribuna a doua îşi face apariţia un steag uriaş al Turciei. Şi douăzeci şi cinci de mii de ieniceri şi spahii strigă: „Türkiye! Türkiye!“ După meci năvală pe gazon. Autografe, poze cu jucătorii, îmbrăţişări. Poliţia germană e neputincioasă. Dar nimănui nu i se întâmplă nimic.
După meci nelipsitul Döner şi mai multe varietăţi de kebab, şiş-kebab, Adana-kebab, favoritul meu e, se putea altfel, Iskender-kebab. Totul udat cu Bitburger. Ne despărţim când noaptea s-a lăsat de mult peste oraş. Iyi akşam la! Noapte bună prieteni!

Ucraina — primul război biologic

Deşi nu sunt vorbitor de limbă rusă, ştiu, din Le Petit Robert, că Ucraina înseamnă frontieră. Nimic mai adevărat, atât în ceea ce priveşte prezentul cât şi trecutul acestei ţări. Căci astăzi Ucraina este împărţită în urma alegerilor, fraudate sau nu, într-o zonă vestică prooccidentală şi o zonă estică filorusă, subiect pe care îl las însă pe seama politologilor. Iar istoria ţării este multimilenară şi a asistat la perindarea unor popoare de care astăzi aflăm doar din documentele unor lumi de mult apuse. Surprinzătoare este şi înşiruirea unor comandanţi militari ce şi-au căutat în aceste părţi de lume gloria şi îmbogăţirea, căci Ucraina a fost, şi încă este, o ţară bogată.
Printre primii ce s-au simţit acasă în stepele Ucrainei au fost grecii, pe de o parte, şi mândrii războinici sciţi, pe de alta. Acest spaţiu era străbătut de râuri cu nume azi aproape uitate: Tyras, Hypanis, Borystenes, Tanais. Grecii aduceau podoabe de aur şi vin şi trimiteau acasă grâne, multe grâne. Peste sciţi au venit sarmaţii, iar la un moment dat regele Mytridates Eupator al Pontului, mare adversar al Romei, înfrânt în cele din urmă de Cornelius Sylla, îşi trimite şi el armatele aici; aceasta în încercarea de a-şi făuri, din Marea Neagră, o Mare Nostrum după model roman. Urmaşi ai sciţilor, în vinele cărora curge şi sângele alanilor, sunt osetinii de astăzi, locuitori ai Caucazului. Au mai rămas şi kurganele, adevărate piramide ale stepei în care erau înmormântaţi cu fast regii sciţi. De la greci ne-au rămas ruinele oraşelor lor, mozaicuri, colonade, temple. Râurile sunt bineînţeles aceleaşi, doar cu nume schimbate: Nistru, Bug, Nipru, Doneţ, Don. Iar „don” înseamnă în limba osetinilor chiar râu şi vine din limba sciţilor şi a sarmaţilor.
Au mai trecut pe aici şi vikingii, în drum spre Miklagard, aşa cum numeau ei Bizanţul, unde se înrolau în Garda Varegă, garda personală a împăratului. Se spune chiar că au contribuit la întemeierea Kievului şi că însuşi numele de rus s-ar referi la ei, datorită culorii roşietice a părului. S-au succedat, ca într-un film de desene animate, hunii, goţii, alanii, avarii, slavii, bulgarii. Ultimii — o populaţie turanică iniţial dar care, învinsă de khazari, trece la sud de Dunăre, sub comanda hanului Asparuh, şi se pierde în masa popoarelor slave. Urmează ungurii, pecenegii, cumanii şi, într-un final aproape apoteotic, mongolii, ce rad totul de pe faţa pământului şi schimbă echilibrul lumii. În 1223, la Kalka, la nord de Marea de Azov, ruşii suferă una din cele mai mari înfrângeri din istoria lor. O armată mongolă condusă de Subedei şi Djebe Noyon, generali ale căror tactici uluiau şi în secolul trecut, spulberă tot ce întâlneşte în calea ei, prevestind marea invazie din 1241. An în care Subedei revine, însoţit de Batu Khan, fiul lui Djoci şi nepotul lui Ginghis Khan, şi transformă Kievul şi Cernigovul, printre altele, în păşuni pentru caii lor. Urmaşii lor vor rămâne sute de ani aici, sub numele de tătari, convertiţi la islam. Ei întemeiază Hoarda de Aur, din care va lua naştere mai târziu şi Hanatul Crimeei, cu capitala la Bakcisarai, viitorul Sevastopol. Un episod mai puţin cunoscut: în 1346, pe când o armată a lui Janibeg Khan, penultimul khan al Hoardei de Aur, asediază cetatea genoveză Kaffa o boală cumplită reduce rândurile lor. Şi ca să le fie bine şi celor din cetate, catapultează cadavrele peste ziduri şi aşteaptă ca aceasta să-şi facă efectul. Cred că este primul caz documentat de război biologic. Boala s-a răspândit însă şi pe corăbiile ce aveau ca destinaţie porturile din sudul Europei. De aici ea va cuprinde întregul continent. Este vorba desigur de Ciuma Neagră, ce a secerat o treime din populaţia Europei. Un soi de anticipare în negru a comunismului, dacă vreţi.

Un mare pas pentru mine, nici un pas pentru omenire

Este nemaipomenit de greu să-i dovedeşti oraşului în care te-ai născut că nu l-ai uitat atâta vreme cât locuieşti în alt oraş, şi pe deasupra te mai simţi şi bine acolo, după cum la fel de greu este să-i dovedeşti oraşului care te-a primit că îl iubeşti atâta vreme cât oraşul în care te-ai născut nu-ţi părăseşte gândurile. Şi cândva amândouă devin un fel de home away from home. La fel se întâmplă de fapt şi cu femeile. În ambele situaţii rămâne nemaipomenit de valabil franţuzescul „Partir, c'est mourir un peu.“ Iar pentru a-l înţelege nu este suficient să vorbeşti franceza.
Între Timişoara şi Aachen există multe asemănări (aşa cum se întâmplă de altfel şi cu femeile pe care le iubim): amândouă sunt oraşe de frontieră, în amândouă se vorbesc mai multe limbi, sunt respectate mai multe religii şi în general există o mai mare toleranţă faţă de „metec“. Cu excepţia câtorva sate, Aachen este cea mai vestică localitate germană. Există străzi în care casele de pe o latură se află în Germania, iar cele de pe cealaltă parte sunt în Olanda. Iar la câteva minute distanţă se află Belgia. Există şi un loc, Dreiländereck, unde cele trei ţări se întâlnesc, loc care se întâmplă să fie şi cel mai înalt „vârf“ al Olandei cu 350 de metri. Cum în trecut am fost nevoit să mă mulţumesc cu judeţele „patriei socialiste“, acum sunt zile în care mă duc pe jos în cel mai apropiat sat olandez, Vaals, lipit de frontieră, pentru a cumpăra un simplu pachet de unt. Ca la întoarcere să găsesc pe repondeur, ce în germană se numeşte Anrufbeantworter, cum îi spune jucăriei în română nu ştiu, un mesaj sosit din „praxisul stomatologic“ al prietenului Roland Körösy din Landshut, în Niederbayern, care mă întreabă dacă am fost iarăşi după Heineken. De ce tocmai Heineken? De ce nu mă întreabă dacă am fost la Domul lui Charlemagne?
La Domul lui Karl der Große am fost de nenumărate ori cu prieteni de prin partea locului, cu vizitatorii ocazionali de la Timişoara, cele două iubite se pot întâlni uneori. Aşa după cum am văzut candelabrul Barbarossa, mai zilele trecute s-au împlinit 60 de ani de la un altfel de Barbarossa, m-am învârtit în jurul lui Granusturm ce face parte din construcţiile ridicate de cel ce a fost încoronat la Roma Împărat romano-german. M-am plimbat prin camerele din atât de tipica Rathaus germană, am văzut statuile cu care este împodobită aceasta, statui ale regilor şi împăraţilor germani ce au fost încoronaţi aici, cu câţiva am şi vorbit în scurtele nopţi de vară, am cumpărat sumedenie de pliante turistice din Löwenstein Haus, cea mai veche clădire din Aachen, am revenit din nou la Dom cu forma sa octogonală. (Aş putea să vă spun de ce este aşa dar îl las pe fratele Marcel să o facă) Am asistat şi la decernarea premiului Karl der Große, premiu acordat nimănui altcuiva decât reginei Olandei, am petrecut clipe minunate în Couvenmuseum sau în Muzeul ziarului, l-am văzut şi l-am auzit într-un concert extraordinar pe Georges Moustaki. A fost prima mea „ieşire în lume“ după moartea lui Alex, „Je ne suis jamais seul avec ma solitude“, iar Roland mă întreabă de Heineken... Care, fie vorba între noi, nu pot decât să o recomand, şi pe ea, cititorilor, ascultătorilor şi, evident, băutorilor. De ce nu mă întreabă Rolly de Grolsch sau de Brand? Sau de Domelsch care are un spot publicitar de zile mari. Doi arheologi sapă undeva în deşert şi descoperă un craniu ce era perfect normal cu excepţia incisivilor ce aveau o porţiune lipsă din coroană. Oamenii se întreabă despre ce poate fi vorba şi, clătinând miraţi din cap, se îndreaptă spre un loc unde se află mai multe cranii ce prezentau toate această „malformaţie“. Arheologii nu găsesc răspuns la întrebarea ce-i frământă, moment în care unul dintre ei aduce o bere rece pe care o desface între dinţi. Forma capacului de bere se potriveşte exact cu porţiunea lipsă din incisivii celor de demult... Mai e şi Amstel, bere bună, cu un spot şi mai bun. Pe o bucată de brânză se întâlnesc două muşte. El, presupun cel puţin că este vorba de un el, zboară după ea prin toată camera. Se opresc într-un final pe o masă. În plină partidă de amor sunt striviţi de o sticlă de Amstel. Făptaşul râde, e un tip simpatic, şi spune „Fără sex înainte de meci“, Geen sex voor de wetstrijd, doar e vorba de „Champions League“...
Peste câteva zile urmează să plec la „cealaltă“, adică la Aachen. Înainte, am să trec prin piaţă pe la Silvia şi Lenuţa, au cel mai bun caş şi cea mai bună telemea din „700“, sunt primele două pe dreapta cum vii din piaţă în sectorul de brânzeturi, am să iau o găleată de roşii, ceva fasole verde. Şi am să beau un „Lux“ de Timişoara cu Neluţu Toma din Chizătău. Are cele mai bune vinete şi „pipărci“ din zonă, poartă o pălărie de paie, nu ai cum să-l ratezi, tot acolo în prag de „700“. Domnilor, nu pot decât să recunosc: sunt „bigam!“
(DeWest, 25 iunie 2001)

50 de pâci/ani

Azi Radu ar fi strâns 50 de ani.
Liverpool a pierdut azi cu Chelsea.
De fapt, a fost un 4-4.
Mergem deseară la Grădina Bănățeană cu Moni, Horică, Mima, Sorin.
Suntem împreună, așadar.

Welcome home, Liverpool!

Meciul disputat săptămâna trecută la Dortmund s-a încheiat cu victoria celor de la Liverpool ce au dispus cu 5-4 de Alaves, reuşind astfel să intre pentru a treia oară în posesia cupei UEFA. Punând însă suflet în analizarea celor văzute şi auzite pe parcursul acestui meci descoperim mai mulţi participanţi ce pot pleca de pe Westfalenstadion cu capul sus. Îi amintesc mai întâi pe spanioli, pe basci mai bine spus, căci oraşul lui Alaves, Vitoria, se află în Euskadi, adică pe înţelesul tuturor în Ţara bascilor, apoi pe antrenorul Mane şi chiar pe Cosmin Contra, un jucător de care avem sufleteşte nevoie după despărţirea de Hagi. Câţi basci au îmbrăcat culorile lui Alaves nu prea mai prezintă importanţă în fotbalul zilelor noastre. Excepţie face totuşi Athletic Bilbao unde toţii jucătorii sunt basci. Bilbao se numeşte Bilbo în euskara, în limba bască adică, iar clubul poartă englezescul nume de Athletic pentru că la întemeierea clubului au pus osul tocmai... englezii.
Să revenim însă la Dortmund. Primul contact e uluitor. O mare de eşarfe şi steaguri alb-roşii se agită până aproape de gazon. The Kop, tribuna renumită a „cormoranilor“ din Liverpool, e în sărbătoare şi cântă tot timpul meciului „Walk on, walk on, with hope în your heart and you'll never walk alone!“ Mi se înfioară pielea pe mine!
Pe Liverpool i-am văzut ultima oară într-o finală de Cupă în mai 1985 la Bruxelles, pe stadionul Heysel contra lui Juventus, atunci când au fost 39 de morţi în tribuna italiană! Echipele din Anglia sunt suspendate din cupele europene pe o perioadă de cinci ani, iar Liverpool pe şase. Nici un jucător de la Liverpool nu-şi părăseşte însă clubul.
15 aprilie 1989. La Sheffield, în semifinala Cupei Angliei, mor striviţi de gardul ce înconjoară gazonul 96 de suporteri ai lui Liverpool. Imaginile cu zecile de morţi întinşi pe gazonul unde urma să se desfăşoare meciul fac înconjorul lumii. Mormane de flori se adună la porţile stadionului de pe Anfield Road. „You'll never walk alone“ capătă dimensiuni de simbol. Englezii nu-l acuză pe Dumnezeu că ar fi răzbunător şi îndepărtează aceste garduri „de siguranţă“ de pe stadioane, acolo unde spectatorii nu vor mai avea locuri „în picioare“, ci vor sta cu toţii pe scaune.
Ani de căutări. Mai multe dezamăgiri decât victorii. Timpurile de aur par a fi apus pentru totdeauna. Moment în care antrenorul Roy Evans este înlocuit cu un francez, Gerard Houllier, ce reuşeşte să formeze o echipă cu care cucereşte într-un singur sezon Cupa Ligii, Cupa Angliei şi Cupa UEFA, fapt fără precedent. Dacă seara de miercuri a văzut naşterea unei echipe, Alaves, ea a asistat totodată şi la renaşterea unei mari echipe, Liverpool, purtată spre victorie de glasurile celor mai frumoşi suporteri ce mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă. Welcome home, Liverpool!
(DeWest, 22 mai 2001)

Septembrie

Parafrazându-i pe cei de la The Cure (It's Friday I'm in Love With) aş spune că It's September I'm in Love With. Sunt aproape sigur că este vorba de The Cure, pentru confirmare ar fi suficient un simplu telefon adresat prietenului Mimo Obradov, „profesor“ în tot ceea ce priveşte muzica „ne-clasică“ sau „post-Debussy“, na, că am inventat şi eu un cuvânt, dar nu este acasă până mâine seară. Sper să nu mă fac de baftă şi să greşesc, doar am ascultat nenumărate piese de-ale lor, mi-au plăcut, deosebindu-se clar de o grămadă de formaţii din ziua de azi a căror muzică se împarte în nenumărate „splinter groups“, (ar zice cei de la IRA), cu atât mai numeroase cu cât muzica lor e de o factură mai proastă şi gust mai îndoielnic. În ochii mei, cel puţin. Sau, mai bine-zis, pentru urechile mele. Probabil că am îmbătrânit căci mai bine de jumătate din muzica peste care nimeresc la radio şi TV îmi dă un „instant hangover“. Ce trece şi el cu aspirină sau algocalmin. Cu varianta „Albocalmin“, la fel ca în „albitre fii corect“ şi „propanolol“ pentru inimă.
A fost o perioadă în viaţa mea în care în septembrie, an după an, mă îndrăgosteam. Probabil că era pentru mine luna „boncăluitului“. Şi mă trezeam în tot felul de încurcături, semănând mult cu Bertie Wooster sau Bingo Little, pour les connaiseurs nu mai este nevoie să precizez că sunt personajele lui P.G.Wodehouse, şi-mi trebuia adesea un Jeeves (Jeeves, I'm în the soup!“) în top-form pentru a mă extrage din haloimesul în care singur mă aruncasem.
Iar acum, tot în septembrie, cu mult mai negru decât alt „Septembrie Negru“, cele întâmplate la New York şi Washington mă lasă fără grai. S-a spus deja totul privind surpriza, oroarea, indignarea, dorinţa de revanşă sau de a lovi înapoi acolo unde doare mai tare. Romanii erau mari meşteri la asemenea acţiuni. Se răscula o provincie, locuitorii ei erau masacraţi de insurgenţi, totuşi câţiva reuşeau să scape cu fuga, apoi ajungeau peste săptămâni la Roma. Unde Senatul, sau mai târziu Împăratul, strângea cât mai repede legiunile şi pleca spre provincia cuprinsă de răzmeriţă. Cauzele acesteia erau adesea ignorate şi peste puţin timp acvilele confereau strălucire unei noi victorii romane. Oraşul rebel era dărâmat, se punea chiar sare pe pământurile din împrejurimi — vezi Cato şi Cartagina — apoi se construia un nou oraş, poate mai prosper, dar oricum roman. Aşa s-a întâmplat la Corint, la Cartagina, la Ierusalim şi chiar la Sarmizegetusa. Dar astăzi aproape nimeni nu se mai gândeşte la romani.
Atunci poate la Evul Mediu? Ne aflăm în faţa unei alte cruciade? Asemănări cu prima cruciadă desigur există. La insistenţele papei Urban al II-lea şi ale eremitului Petru, unul din marile personaje ale momentului, în 1096 se adună nenumărate armate: cea a lui Hugues de Vermandois, fratele regelui Franţei, a lui Bohemond de Tarent, a lui Raymond de Saint-Gilles, în rândurile ei se afla floarea aristocraţiei franceze (conţii de Forez, de Orange, de Bearn, Etienne de Blois şi Robert de Normandia), şi mai ales cea a lui Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, însoţit de fraţii săi Eustache şi Baudoin de Boulogne. „On les aura!“ Şi într-adevăr victoria era a noastră. Pentru cât timp însă?
Despre cruciadele peste care s-a pus praful istoriei am aflat câte ceva chiar şi acolo unde a început totul. Când se sărbătoreau 900 de ani de la prima cruciadă m-am aflat la Bouillon, căci pe lângă un Godefroi — sau chiar un bulion de roşii pus pe iarnă şi atât de necesar în zacuscă — există şi un oraş ce poartă acest nume, un oraş chiar foarte frumos ce este situat pe malurile râului Semois. Dacă iubeşti şi eşti cu ea recomand o plimbare pe Quai du Saulx sau Quai du Rempart. Dacă nu iubeşti şi eşti cu prietenii recomand cârciumile aceloraşi locuri. „Yon Can Go Your Own Way“, ar zice Fleetwood Mac. Când ai „le cafard“ ascultă „Songbird“. E cu totul altceva decât onomatopeele din ziua de azi. Sunt rău, o ştiu.
Am retrăit în Archeoscope timpul cruciadelor. Exista din toate ale vremii câte ceva: de la armuri, săbii, iatagane, buzdugane (la noi parcă Greuceanu se bătea cu aşa ceva, smile) şi până la tapiserii şi podoabe orientale. Trecem peste Pont du Liège şi ajungem la Muzeul Ducal. Apoi gâfâim, eu cel puţin, sus pe stânci, până la castelul conţilor de Bouillon. Ce a rămas, după plecarea în cruciadă a lui Godefroi, în posesia episcopilor de Liege, apoi a trecut, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, în proprietatea familiei La Tour d'Auvergne. Fortificaţiile sunt îmbunătăţite de Vauban. Locurile şi personajele amintite sunt mult prea importante pentru a le menţiona doar în treacăt aşa încât voi reveni asupra lor. Acum mă gândesc la altceva.
La răspunsul ce-l vor da (justificat) americanii, la moartea comandantului Ahmed Shah Massoud, tigrul din Panshir, un om viteaz, la faptul că „prea multă“ credinţă duce la necredinţă.
Şi încă ceva. Tot în septembrie s-a născut Traian, împăratul nostru; 19 septembrie 53, la Italica, în sudul Spaniei, în provincia Betica. M-aş bucura să mă aflu zilele acestea la Ulpia Traiana, printre cărămizi ce au aparţinut odată Legiunii a V-a Macedonica sau Legiunii a XIII-a Gemina. Să fie acest septembrie de bun augur pentru americani? Sper că da. Vor putea fi şi americanii romani la rândul lor? Poate nepoţii noştri vor putea răspunde. Eu însă sper, din nou, că da.