Parafrazându-i pe cei de la The Cure (It's Friday I'm in Love With) aş spune că It's September I'm in Love With. Sunt aproape sigur că este vorba de The Cure, pentru confirmare ar fi suficient un simplu telefon adresat prietenului Mimo Obradov, „profesor“ în tot ceea ce priveşte muzica „ne-clasică“ sau „post-Debussy“, na, că am inventat şi eu un cuvânt, dar nu este acasă până mâine seară. Sper să nu mă fac de baftă şi să greşesc, doar am ascultat nenumărate piese de-ale lor, mi-au plăcut, deosebindu-se clar de o grămadă de formaţii din ziua de azi a căror muzică se împarte în nenumărate „splinter groups“, (ar zice cei de la IRA), cu atât mai numeroase cu cât muzica lor e de o factură mai proastă şi gust mai îndoielnic. În ochii mei, cel puţin. Sau, mai bine-zis, pentru urechile mele. Probabil că am îmbătrânit căci mai bine de jumătate din muzica peste care nimeresc la radio şi TV îmi dă un „instant hangover“. Ce trece şi el cu aspirină sau algocalmin. Cu varianta „Albocalmin“, la fel ca în „albitre fii corect“ şi „propanolol“ pentru inimă.
A fost o perioadă în viaţa mea în care în septembrie, an după an, mă îndrăgosteam. Probabil că era pentru mine luna „boncăluitului“. Şi mă trezeam în tot felul de încurcături, semănând mult cu Bertie Wooster sau Bingo Little, pour les connaiseurs nu mai este nevoie să precizez că sunt personajele lui P.G.Wodehouse, şi-mi trebuia adesea un Jeeves (Jeeves, I'm în the soup!“) în top-form pentru a mă extrage din haloimesul în care singur mă aruncasem.
Iar acum, tot în septembrie, cu mult mai negru decât alt „Septembrie Negru“, cele întâmplate la New York şi Washington mă lasă fără grai. S-a spus deja totul privind surpriza, oroarea, indignarea, dorinţa de revanşă sau de a lovi înapoi acolo unde doare mai tare. Romanii erau mari meşteri la asemenea acţiuni. Se răscula o provincie, locuitorii ei erau masacraţi de insurgenţi, totuşi câţiva reuşeau să scape cu fuga, apoi ajungeau peste săptămâni la Roma. Unde Senatul, sau mai târziu Împăratul, strângea cât mai repede legiunile şi pleca spre provincia cuprinsă de răzmeriţă. Cauzele acesteia erau adesea ignorate şi peste puţin timp acvilele confereau strălucire unei noi victorii romane. Oraşul rebel era dărâmat, se punea chiar sare pe pământurile din împrejurimi — vezi Cato şi Cartagina — apoi se construia un nou oraş, poate mai prosper, dar oricum roman. Aşa s-a întâmplat la Corint, la Cartagina, la Ierusalim şi chiar la Sarmizegetusa. Dar astăzi aproape nimeni nu se mai gândeşte la romani.
Atunci poate la Evul Mediu? Ne aflăm în faţa unei alte cruciade? Asemănări cu prima cruciadă desigur există. La insistenţele papei Urban al II-lea şi ale eremitului Petru, unul din marile personaje ale momentului, în 1096 se adună nenumărate armate: cea a lui Hugues de Vermandois, fratele regelui Franţei, a lui Bohemond de Tarent, a lui Raymond de Saint-Gilles, în rândurile ei se afla floarea aristocraţiei franceze (conţii de Forez, de Orange, de Bearn, Etienne de Blois şi Robert de Normandia), şi mai ales cea a lui Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, însoţit de fraţii săi Eustache şi Baudoin de Boulogne. „On les aura!“ Şi într-adevăr victoria era a noastră. Pentru cât timp însă?
Despre cruciadele peste care s-a pus praful istoriei am aflat câte ceva chiar şi acolo unde a început totul. Când se sărbătoreau 900 de ani de la prima cruciadă m-am aflat la Bouillon, căci pe lângă un Godefroi — sau chiar un bulion de roşii pus pe iarnă şi atât de necesar în zacuscă — există şi un oraş ce poartă acest nume, un oraş chiar foarte frumos ce este situat pe malurile râului Semois. Dacă iubeşti şi eşti cu ea recomand o plimbare pe Quai du Saulx sau Quai du Rempart. Dacă nu iubeşti şi eşti cu prietenii recomand cârciumile aceloraşi locuri. „Yon Can Go Your Own Way“, ar zice Fleetwood Mac. Când ai „le cafard“ ascultă „Songbird“. E cu totul altceva decât onomatopeele din ziua de azi. Sunt rău, o ştiu.
Am retrăit în Archeoscope timpul cruciadelor. Exista din toate ale vremii câte ceva: de la armuri, săbii, iatagane, buzdugane (la noi parcă Greuceanu se bătea cu aşa ceva, smile) şi până la tapiserii şi podoabe orientale. Trecem peste Pont du Liège şi ajungem la Muzeul Ducal. Apoi gâfâim, eu cel puţin, sus pe stânci, până la castelul conţilor de Bouillon. Ce a rămas, după plecarea în cruciadă a lui Godefroi, în posesia episcopilor de Liege, apoi a trecut, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, în proprietatea familiei La Tour d'Auvergne. Fortificaţiile sunt îmbunătăţite de Vauban. Locurile şi personajele amintite sunt mult prea importante pentru a le menţiona doar în treacăt aşa încât voi reveni asupra lor. Acum mă gândesc la altceva.
La răspunsul ce-l vor da (justificat) americanii, la moartea comandantului Ahmed Shah Massoud, tigrul din Panshir, un om viteaz, la faptul că „prea multă“ credinţă duce la necredinţă.
Şi încă ceva. Tot în septembrie s-a născut Traian, împăratul nostru; 19 septembrie 53, la Italica, în sudul Spaniei, în provincia Betica. M-aş bucura să mă aflu zilele acestea la Ulpia Traiana, printre cărămizi ce au aparţinut odată Legiunii a V-a Macedonica sau Legiunii a XIII-a Gemina. Să fie acest septembrie de bun augur pentru americani? Sper că da. Vor putea fi şi americanii romani la rândul lor? Poate nepoţii noştri vor putea răspunde. Eu însă sper, din nou, că da.
miercuri, 18 martie 2009
sâmbătă, 7 martie 2009
Gand
Mi-a plăcut mult oraşul aşa încât nu pot să spun decât gând la Gand cu bucurie. În flamandă oraşul se numeşte Gent.
Deşi Belgia este plină de „plăcuţe bilingve“, se poate totuşi întâmpla ca acestea să lipsească, moment în care câte un turist neinformat asupra animozităţii existente între valoni şi flamanzi poate nimeri în oarece încurcături. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă când am încercat să ajungem de la Bruxelles la Liège. Zeci de indicatoare pe autostradă, localităţi numeroase ca şi turcii lui Ştefan, dar nici urmă de Liège. Sau de Lüttich, cum au botezat germanii locul. Am luat-o pe un drum naţional unde am reuşit să ne rătăcim. Ţin şi acum minte numele satului: Boutersem. Loc în care ne dă prin minte să întrebăm pe cineva cum ieşim de aici, căci n-aveam nici o hartă Michelin la noi, sunt cele mai bune. Prima la stânga, a doua la dreapta, bun, dar de Liège cum dăm? Omul se uită cu mirare la noi. „Noi flamanzii îi spunem Luik“, a se pronunţa Lauk; sigur, cu numele ăsta era plină autostrada, dar cine să fi bănuit?
De Gand auzisem la istorie, cea citită de mine acasă şi nu cea învăţată prin şcoli — Doamne, câte prostii ni s-au spus şi pe acolo — de anumite materii nu-mi mai aduc deloc aminte, parcă aş fi trecut prin „Tehnologia materialelor“ ca vântul prin şură. Ştiam că aici s-a născut Carol Quintul în 1500, fiul lui Filip cel Frumos şi al Juanei, poreclită întemeiat „La Loca“, ştiam de răzvrătirea localnicilor împotriva Spaniei şi de înfrângerile suferite în faţa contelui de Alba şi al teribilului tercio, infanteria spaniolă, auzisem de guvernatorul Alexander Farnese, de Jacob van Artevelde şi de ţesătorii săi.
Am lăsat trotineta lângă Parcul Regele Albert şi am pornit spre centrul oraşului. Museum voor Schone Kunsten cu un nemaipomenit „Christ purtând crucea“ de Hieronymus Bosch, Rijksuniversiteit şi apoi turnurile Gandului: Sint Niklaas, Belfried şi Sint Baaf cu faimosul Genter Altar al lui Hubert şi Jan van Eyck, important pentru evoluţia picturii, dar având şi o istorie zbuciumată: Filip al II-lea l-a dorit pentru el, a fost salvat de incendiu şi de furia iconoclastă în 1566. O să fiţi uluiţi de ceea ce o să citiţi imediat fiindcă împăratul Joseph al II-lea a decis să înlăture porţiunea în care erau reprezentaţi Adam şi Eva, aceasta datorită „goliciunii“ lor, şi a înlocuit-o cu o copie în care aceştia erau „îmbrăcaţi“. Porţiuni din Altar au ajuns în Franţa şi în Prusia; în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ascuns în sudul Franţei, la Pau, unde a fost descoperit de germani ce îl ascund, la rândul lor, în Steiermark unde va fi descoperit de trupele americane. Cu excepţia unui singur panou, Altarul a fost recuperat în întregime. Cele de mai sus le-am aflat de la un bătrânel foarte simpatic de 85 de ani, ghid poliglot al bisericii.
Ajungem la castelul conţilor de Flandra, Gravensteen, unul din cele mai impozante castele ale Europei. Alergăm în sus şi în jos pe mulţime de scări, mi se pare că mă aflu într-un film de desene animate, până ajungem într-o expoziţie cu instrumentele de tortură ale Evului Mediu. Rămâi uimit în faţa fanteziei patologice a omului în încercarea de a-l domina pe semenul său. Atunci, ca şi acum. Marea sală în care Filip cel Bun benchetuia cu membrii Ordinului Lâna de Aur. Cred că m-aş fi simţit bine printre ei! Ei în armuri şi eu în T-shirt. Auzim de undeva sunete de harfă. După cele văzute în „Torquemada room“ nimic nu pare mai ireal. Şi totuşi, nu avem halucinaţii căci după un şir de coloane îl descoperim pe interpret, de două ori mai mic decât harfa lui. Mă mir că nu se prăbuşeşte sub greutatea ei, sau poate nu e grea, nu am ţinut niciodată o harfă în braţe, ce motiv aş fi avut?
Poposim pentru o bere la Groentenmarkt. Barmanul seamănă mult cu Lino Ventura şi pune doar un fel de muzică la „cas“: Patrick Bruel, Joe Dassin, Georges Brassens şi Jacques Brel. Un Jacques Brel „dechirant“ cu al său „Ne me quitte pas“ ce îmi aduce aminte de una din cele mai triste poveşti din viaţa mea. „L'ombre de ton chien“. Vin apoi „Les Flamandes“ şi Marieke“ (entre Bruges et Gand), undeva pe acolo mă aflu şi eu, e o seară minunată şi spre norocul meu nu sunt singur, Marieke, nu, am să-i spun „Wiebke“ e alături de mine.
Facem o plimbare pe clar de lună, da, ştiu, şi eu mă gândesc la „ciocolata Postăvaru'“, mă pufneşte râsu', sunt întrebat de ce, îi spun, râdem împreună. Sosim acasă la verişoara ei. O locuinţă veche cu trei etaje şi nenumărate sonerii. Număr nouă. Sunaţi de două ori lung, de două ori scurt, o dată scurt şi o dată lung, sunaţi de patru ori, sunaţi de cinci ori. Cred că există toate aranjamentele, combinaţiile şi permutările din lume. Rămân surprins de cunoştinţele mele de matematică. Annette e acasă. Bem o cafea şi pornim către Aachen. „Wiebke“ e la volan. Eşti un om norocos când există dragoste în viaţa ta. Iar Torquemada şi alţi efemeri stăpânitori de lume dispar în faţa ei.
Parcă Malcolm Lowry spune în „Under the Volcano“ „No se puede vivir sin amar“.
(DeWest, 27 08 2001)
Deşi Belgia este plină de „plăcuţe bilingve“, se poate totuşi întâmpla ca acestea să lipsească, moment în care câte un turist neinformat asupra animozităţii existente între valoni şi flamanzi poate nimeri în oarece încurcături. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă când am încercat să ajungem de la Bruxelles la Liège. Zeci de indicatoare pe autostradă, localităţi numeroase ca şi turcii lui Ştefan, dar nici urmă de Liège. Sau de Lüttich, cum au botezat germanii locul. Am luat-o pe un drum naţional unde am reuşit să ne rătăcim. Ţin şi acum minte numele satului: Boutersem. Loc în care ne dă prin minte să întrebăm pe cineva cum ieşim de aici, căci n-aveam nici o hartă Michelin la noi, sunt cele mai bune. Prima la stânga, a doua la dreapta, bun, dar de Liège cum dăm? Omul se uită cu mirare la noi. „Noi flamanzii îi spunem Luik“, a se pronunţa Lauk; sigur, cu numele ăsta era plină autostrada, dar cine să fi bănuit?
De Gand auzisem la istorie, cea citită de mine acasă şi nu cea învăţată prin şcoli — Doamne, câte prostii ni s-au spus şi pe acolo — de anumite materii nu-mi mai aduc deloc aminte, parcă aş fi trecut prin „Tehnologia materialelor“ ca vântul prin şură. Ştiam că aici s-a născut Carol Quintul în 1500, fiul lui Filip cel Frumos şi al Juanei, poreclită întemeiat „La Loca“, ştiam de răzvrătirea localnicilor împotriva Spaniei şi de înfrângerile suferite în faţa contelui de Alba şi al teribilului tercio, infanteria spaniolă, auzisem de guvernatorul Alexander Farnese, de Jacob van Artevelde şi de ţesătorii săi.
Am lăsat trotineta lângă Parcul Regele Albert şi am pornit spre centrul oraşului. Museum voor Schone Kunsten cu un nemaipomenit „Christ purtând crucea“ de Hieronymus Bosch, Rijksuniversiteit şi apoi turnurile Gandului: Sint Niklaas, Belfried şi Sint Baaf cu faimosul Genter Altar al lui Hubert şi Jan van Eyck, important pentru evoluţia picturii, dar având şi o istorie zbuciumată: Filip al II-lea l-a dorit pentru el, a fost salvat de incendiu şi de furia iconoclastă în 1566. O să fiţi uluiţi de ceea ce o să citiţi imediat fiindcă împăratul Joseph al II-lea a decis să înlăture porţiunea în care erau reprezentaţi Adam şi Eva, aceasta datorită „goliciunii“ lor, şi a înlocuit-o cu o copie în care aceştia erau „îmbrăcaţi“. Porţiuni din Altar au ajuns în Franţa şi în Prusia; în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ascuns în sudul Franţei, la Pau, unde a fost descoperit de germani ce îl ascund, la rândul lor, în Steiermark unde va fi descoperit de trupele americane. Cu excepţia unui singur panou, Altarul a fost recuperat în întregime. Cele de mai sus le-am aflat de la un bătrânel foarte simpatic de 85 de ani, ghid poliglot al bisericii.
Ajungem la castelul conţilor de Flandra, Gravensteen, unul din cele mai impozante castele ale Europei. Alergăm în sus şi în jos pe mulţime de scări, mi se pare că mă aflu într-un film de desene animate, până ajungem într-o expoziţie cu instrumentele de tortură ale Evului Mediu. Rămâi uimit în faţa fanteziei patologice a omului în încercarea de a-l domina pe semenul său. Atunci, ca şi acum. Marea sală în care Filip cel Bun benchetuia cu membrii Ordinului Lâna de Aur. Cred că m-aş fi simţit bine printre ei! Ei în armuri şi eu în T-shirt. Auzim de undeva sunete de harfă. După cele văzute în „Torquemada room“ nimic nu pare mai ireal. Şi totuşi, nu avem halucinaţii căci după un şir de coloane îl descoperim pe interpret, de două ori mai mic decât harfa lui. Mă mir că nu se prăbuşeşte sub greutatea ei, sau poate nu e grea, nu am ţinut niciodată o harfă în braţe, ce motiv aş fi avut?
Poposim pentru o bere la Groentenmarkt. Barmanul seamănă mult cu Lino Ventura şi pune doar un fel de muzică la „cas“: Patrick Bruel, Joe Dassin, Georges Brassens şi Jacques Brel. Un Jacques Brel „dechirant“ cu al său „Ne me quitte pas“ ce îmi aduce aminte de una din cele mai triste poveşti din viaţa mea. „L'ombre de ton chien“. Vin apoi „Les Flamandes“ şi Marieke“ (entre Bruges et Gand), undeva pe acolo mă aflu şi eu, e o seară minunată şi spre norocul meu nu sunt singur, Marieke, nu, am să-i spun „Wiebke“ e alături de mine.
Facem o plimbare pe clar de lună, da, ştiu, şi eu mă gândesc la „ciocolata Postăvaru'“, mă pufneşte râsu', sunt întrebat de ce, îi spun, râdem împreună. Sosim acasă la verişoara ei. O locuinţă veche cu trei etaje şi nenumărate sonerii. Număr nouă. Sunaţi de două ori lung, de două ori scurt, o dată scurt şi o dată lung, sunaţi de patru ori, sunaţi de cinci ori. Cred că există toate aranjamentele, combinaţiile şi permutările din lume. Rămân surprins de cunoştinţele mele de matematică. Annette e acasă. Bem o cafea şi pornim către Aachen. „Wiebke“ e la volan. Eşti un om norocos când există dragoste în viaţa ta. Iar Torquemada şi alţi efemeri stăpânitori de lume dispar în faţa ei.
Parcă Malcolm Lowry spune în „Under the Volcano“ „No se puede vivir sin amar“.
(DeWest, 27 08 2001)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)