Un mare pas pentru mine, nici un pas pentru omenire

Este nemaipomenit de greu să-i dovedeşti oraşului în care te-ai născut că nu l-ai uitat atâta vreme cât locuieşti în alt oraş, şi pe deasupra te mai simţi şi bine acolo, după cum la fel de greu este să-i dovedeşti oraşului care te-a primit că îl iubeşti atâta vreme cât oraşul în care te-ai născut nu-ţi părăseşte gândurile. Şi cândva amândouă devin un fel de home away from home. La fel se întâmplă de fapt şi cu femeile. În ambele situaţii rămâne nemaipomenit de valabil franţuzescul „Partir, c'est mourir un peu.“ Iar pentru a-l înţelege nu este suficient să vorbeşti franceza.
Între Timişoara şi Aachen există multe asemănări (aşa cum se întâmplă de altfel şi cu femeile pe care le iubim): amândouă sunt oraşe de frontieră, în amândouă se vorbesc mai multe limbi, sunt respectate mai multe religii şi în general există o mai mare toleranţă faţă de „metec“. Cu excepţia câtorva sate, Aachen este cea mai vestică localitate germană. Există străzi în care casele de pe o latură se află în Germania, iar cele de pe cealaltă parte sunt în Olanda. Iar la câteva minute distanţă se află Belgia. Există şi un loc, Dreiländereck, unde cele trei ţări se întâlnesc, loc care se întâmplă să fie şi cel mai înalt „vârf“ al Olandei cu 350 de metri. Cum în trecut am fost nevoit să mă mulţumesc cu judeţele „patriei socialiste“, acum sunt zile în care mă duc pe jos în cel mai apropiat sat olandez, Vaals, lipit de frontieră, pentru a cumpăra un simplu pachet de unt. Ca la întoarcere să găsesc pe repondeur, ce în germană se numeşte Anrufbeantworter, cum îi spune jucăriei în română nu ştiu, un mesaj sosit din „praxisul stomatologic“ al prietenului Roland Körösy din Landshut, în Niederbayern, care mă întreabă dacă am fost iarăşi după Heineken. De ce tocmai Heineken? De ce nu mă întreabă dacă am fost la Domul lui Charlemagne?
La Domul lui Karl der Große am fost de nenumărate ori cu prieteni de prin partea locului, cu vizitatorii ocazionali de la Timişoara, cele două iubite se pot întâlni uneori. Aşa după cum am văzut candelabrul Barbarossa, mai zilele trecute s-au împlinit 60 de ani de la un altfel de Barbarossa, m-am învârtit în jurul lui Granusturm ce face parte din construcţiile ridicate de cel ce a fost încoronat la Roma Împărat romano-german. M-am plimbat prin camerele din atât de tipica Rathaus germană, am văzut statuile cu care este împodobită aceasta, statui ale regilor şi împăraţilor germani ce au fost încoronaţi aici, cu câţiva am şi vorbit în scurtele nopţi de vară, am cumpărat sumedenie de pliante turistice din Löwenstein Haus, cea mai veche clădire din Aachen, am revenit din nou la Dom cu forma sa octogonală. (Aş putea să vă spun de ce este aşa dar îl las pe fratele Marcel să o facă) Am asistat şi la decernarea premiului Karl der Große, premiu acordat nimănui altcuiva decât reginei Olandei, am petrecut clipe minunate în Couvenmuseum sau în Muzeul ziarului, l-am văzut şi l-am auzit într-un concert extraordinar pe Georges Moustaki. A fost prima mea „ieşire în lume“ după moartea lui Alex, „Je ne suis jamais seul avec ma solitude“, iar Roland mă întreabă de Heineken... Care, fie vorba între noi, nu pot decât să o recomand, şi pe ea, cititorilor, ascultătorilor şi, evident, băutorilor. De ce nu mă întreabă Rolly de Grolsch sau de Brand? Sau de Domelsch care are un spot publicitar de zile mari. Doi arheologi sapă undeva în deşert şi descoperă un craniu ce era perfect normal cu excepţia incisivilor ce aveau o porţiune lipsă din coroană. Oamenii se întreabă despre ce poate fi vorba şi, clătinând miraţi din cap, se îndreaptă spre un loc unde se află mai multe cranii ce prezentau toate această „malformaţie“. Arheologii nu găsesc răspuns la întrebarea ce-i frământă, moment în care unul dintre ei aduce o bere rece pe care o desface între dinţi. Forma capacului de bere se potriveşte exact cu porţiunea lipsă din incisivii celor de demult... Mai e şi Amstel, bere bună, cu un spot şi mai bun. Pe o bucată de brânză se întâlnesc două muşte. El, presupun cel puţin că este vorba de un el, zboară după ea prin toată camera. Se opresc într-un final pe o masă. În plină partidă de amor sunt striviţi de o sticlă de Amstel. Făptaşul râde, e un tip simpatic, şi spune „Fără sex înainte de meci“, Geen sex voor de wetstrijd, doar e vorba de „Champions League“...
Peste câteva zile urmează să plec la „cealaltă“, adică la Aachen. Înainte, am să trec prin piaţă pe la Silvia şi Lenuţa, au cel mai bun caş şi cea mai bună telemea din „700“, sunt primele două pe dreapta cum vii din piaţă în sectorul de brânzeturi, am să iau o găleată de roşii, ceva fasole verde. Şi am să beau un „Lux“ de Timişoara cu Neluţu Toma din Chizătău. Are cele mai bune vinete şi „pipărci“ din zonă, poartă o pălărie de paie, nu ai cum să-l ratezi, tot acolo în prag de „700“. Domnilor, nu pot decât să recunosc: sunt „bigam!“
(DeWest, 25 iunie 2001)

50 de pâci/ani

Azi Radu ar fi strâns 50 de ani.
Liverpool a pierdut azi cu Chelsea.
De fapt, a fost un 4-4.
Mergem deseară la Grădina Bănățeană cu Moni, Horică, Mima, Sorin.
Suntem împreună, așadar.

Welcome home, Liverpool!

Meciul disputat săptămâna trecută la Dortmund s-a încheiat cu victoria celor de la Liverpool ce au dispus cu 5-4 de Alaves, reuşind astfel să intre pentru a treia oară în posesia cupei UEFA. Punând însă suflet în analizarea celor văzute şi auzite pe parcursul acestui meci descoperim mai mulţi participanţi ce pot pleca de pe Westfalenstadion cu capul sus. Îi amintesc mai întâi pe spanioli, pe basci mai bine spus, căci oraşul lui Alaves, Vitoria, se află în Euskadi, adică pe înţelesul tuturor în Ţara bascilor, apoi pe antrenorul Mane şi chiar pe Cosmin Contra, un jucător de care avem sufleteşte nevoie după despărţirea de Hagi. Câţi basci au îmbrăcat culorile lui Alaves nu prea mai prezintă importanţă în fotbalul zilelor noastre. Excepţie face totuşi Athletic Bilbao unde toţii jucătorii sunt basci. Bilbao se numeşte Bilbo în euskara, în limba bască adică, iar clubul poartă englezescul nume de Athletic pentru că la întemeierea clubului au pus osul tocmai... englezii.
Să revenim însă la Dortmund. Primul contact e uluitor. O mare de eşarfe şi steaguri alb-roşii se agită până aproape de gazon. The Kop, tribuna renumită a „cormoranilor“ din Liverpool, e în sărbătoare şi cântă tot timpul meciului „Walk on, walk on, with hope în your heart and you'll never walk alone!“ Mi se înfioară pielea pe mine!
Pe Liverpool i-am văzut ultima oară într-o finală de Cupă în mai 1985 la Bruxelles, pe stadionul Heysel contra lui Juventus, atunci când au fost 39 de morţi în tribuna italiană! Echipele din Anglia sunt suspendate din cupele europene pe o perioadă de cinci ani, iar Liverpool pe şase. Nici un jucător de la Liverpool nu-şi părăseşte însă clubul.
15 aprilie 1989. La Sheffield, în semifinala Cupei Angliei, mor striviţi de gardul ce înconjoară gazonul 96 de suporteri ai lui Liverpool. Imaginile cu zecile de morţi întinşi pe gazonul unde urma să se desfăşoare meciul fac înconjorul lumii. Mormane de flori se adună la porţile stadionului de pe Anfield Road. „You'll never walk alone“ capătă dimensiuni de simbol. Englezii nu-l acuză pe Dumnezeu că ar fi răzbunător şi îndepărtează aceste garduri „de siguranţă“ de pe stadioane, acolo unde spectatorii nu vor mai avea locuri „în picioare“, ci vor sta cu toţii pe scaune.
Ani de căutări. Mai multe dezamăgiri decât victorii. Timpurile de aur par a fi apus pentru totdeauna. Moment în care antrenorul Roy Evans este înlocuit cu un francez, Gerard Houllier, ce reuşeşte să formeze o echipă cu care cucereşte într-un singur sezon Cupa Ligii, Cupa Angliei şi Cupa UEFA, fapt fără precedent. Dacă seara de miercuri a văzut naşterea unei echipe, Alaves, ea a asistat totodată şi la renaşterea unei mari echipe, Liverpool, purtată spre victorie de glasurile celor mai frumoşi suporteri ce mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă. Welcome home, Liverpool!
(DeWest, 22 mai 2001)