vineri, 27 februarie 2009

De pe Corso, prin Europa. Timişoara. A mea!

Americanii spun despre texani că sunt aşa de mândri la gândul că sunt născuţi în Texas încât nici nu pot să doarmă noaptea.
Deşi am strâns nenumărate nopţi de nesomn, unele mai fericite altele mai puţin, n-aş putea spune că mândria de a mă fi născut în Timişoara a stat la baza insomniilor mele. Ştiu la fel de bine că mai toţi înţelepţii lumii au considerat mândria drept una din deşertăciunile vieţii, însă nu pot să nu recunosc că adesea ea mă încearcă atunci când mă gândesc la locul de pornire al „călătoriei“ mele.
Privind înapoi, uneori chiar cu „mânie“, îmi amintesc cu nostalgie de locurile în care mi-am petrecut o bună parte de viaţă, locuri de care, cel puţin afectiv, nu m-am despărţit niciodată. Depărtarea era uneori atât de mare, aici nu mă refer neapărat la cea care se măsoară în kilometri, încât lăsam deoparte şi „mânia“ şi priveam în urmă doar cu afecţiune. Probabil că încep şi eu să-i înţeleg pe indienii Americii de Nord care, spre mirarea lui Thomas Jefferson, caută în trecut momentele fericite ale vieţii lor.
Un înţelept al Chinei, cred că este vorba de Lao Tse, spunea că a merge mult înseamnă a ajunge departe, iar a ajunge departe înseamnă a te întoarce. Nimic mai adevărat! După cum tot la fel de adevărat este şi faptul că la reîntoarcere nu mai afli chiar ceea ce ai lăsat în urmă.
Pe vremea copilăriei, a fost una de aur, am locuit pe strada Iosif Vulcan. Casă mare, cu etaj. Părinţii, bunicii, unchiul şi mătuşa, toţi alergau după mine să-mi îndeplinească cele mai năstruşnice dorinţe. O stradă largă, de o parte şi de alta existau nişte arţari ale căror coroane se împleteau, cel puţin pentru mine, cu mult peste acoperişurile oraşului. Asta până într-o zi în care nu ştiu ce deştept de la primărie a venit şi i-a tăiat.
Bineînţeles că şi astăzi bieţii copaci sunt la fel de mutilaţi ca şi „conaţionalii“ lor din Groznâi sau Kabul. Din când în când, pe stradă trecea câte o maşină: o Skodă sau un Wartburg pârâind din toate încheieturile. Cu căruţa ne aducea „răguşitu“ căpşunile. Avea cele mai bune căpşuni din oraş, cumpăram cu lăzile. Suferea de un defect al corzilor vocale de unde şi porecla pe care i-am dat-o împreună cu prietenul Horică Rădulescu şi alţi „golani“ de pe stradă.
Cu tractorul, unul vopsit în alb, la fel ca şi remorca sa, ni se aducea gheaţă pentru frigider. Erau nişte zdrahoni cu şorţuri de piele care coborau şi urcau pe umeri blocuri de gheaţă la fel de mari ca şi mine. Bunica, alături de Vogel neni, femeia care ne ajuta la gospodăria casei, o a doua bunică pentru mine, venea de la „Badea Cârţan“ încărcată cu coşuri pline de bunătăţi.
De la Buna am învăţat că pentru o mâncare gustoasă trebuie să lucrezi nu glumă. Şi astăzi când mă apuc să gătesc stau câte o jumătate de zi în bucătărie. Cu cât succes pot spune cei ce s-au bucurat de „bucatele“ mele: Moni Drăgan, Adi şi Sorin Dogariu, Voicu, Horică şi Jeni (n-are nici un rost să alcătuiesc un Who's who ad-hoc al celor ce au trecut pe la „Lucullus“ acasă. Cei nemenţionaţi să nu se supere, uşa casei şi inima mea le stau pe mai departe deschise).
Cu „Moşu“ am descoperit centrul oraşului. Cu el am fost pentru prima oară pe Corso, la o plimbare, sau la întâlnirile cu prietenii săi la Lloyd, Palace sau Cina. Pe „Moşu“ Murariu, bunicul meu, profesor de matematică la Universitate, l-am iubit din toate puterile sufletului. Deşi timpurile erau lipsite de „normalitate“, am avut norocul să cresc în mijlocul unei familii intacte de la care am învăţat, o spun fără modestie, să fiu om.
Să revin însă pe Corso. „Moşu“ se întâlnea cu ai lui la o bere (aveam voie să beau puţină spumă) sau la un pahar de vin. Profesorul Arghiriade, popa Teglaş, Gheorghe Andraşiu. Îmi plăceau poveştile lor. Nu mă plictiseam. Moşu îmi comanda un şniţel cu cartofi prăjiţi sau ardei umpluţi sau o ciorbă „de văcuţă“. Dacă nu mâncam, nu era nici o supărare.
Am cunoscut o mulţime de chelneri. Weber şi Mişi sunt din păcate singurii de care îmi aduc acum aminte. Apoi chemam un taxi şi fuga la bunătăţile lui Buna ce ne întâmpina cu un uşor reproş: Doamne, moşule, unde duci copilul!“ Iar Moşu: „Lasă-l să înveţe. Totul îi va prinde bine într-o zi.“
De la Universitate veneau ai mei. Mai obosiţi, mai îngânduraţi („tovarăşe profesor , de ce menţionaţi în cursurile dumneavoastră pe cutare şi cutare?) Mulţime de gânduri, poate pentru tinerii de azi aproape de neînţeles. Dar dacă sub latura politică atunci era o lume „anormală“ parcă oamenii erau mai buni unii cu alţii decât cei din ziua de azi.
Am avut noroc cu cei care au trecut pragul casei părinţilor şi bunicilor mei. De la fiecare am învăţat câte ceva; mulţi m-au ţinut pe genunchii lor, m-au copleşit cu cadouri şi m-au privit ca pe un copil al lor. Gândul mi se duce acum la profesorul Tohăneanu, „nenea Gheorghe“ pentru mine, prieten de suflet al tătălui meu. În biblioteca mea există şi azi volumul de „Fabule“ al lui La Fontaine cu o dedicaţie de la „unchiul Gheorghe“ veche de... patruzeci de ani. Cu statornică bucurie îl am în amintirea inimii pe nenea Deliu, criticul de artă Deliu Petroiu ale cărui vorbe meşteşugite dau viaţă până şi celor mai ratate picturi.
Acum, după moartea tatălui meu, de fiecare dată când mă văd cu nenea Deliu îl pun să-mi povestească despre anii studenţiei lor, despre timpul petrecut împreună prin Sibiu, Cluj şi, evident, Timişoara. Prietenia acelor ani avea fără îndoială o altă valoare decât ceea ce se întâmplă azi. La botezul meu s-au prăpădit de râs. Se gândeau ce nume să-mi dea. Haiul cel mare a fost când Ovidiu Cotruş şi Ilie Măduţa, cel din urmă mi-a fost naş, s-au gândit la calendarul ortodox: Evlampie, Teclu, Nepomuc; Doamne iartă-mă, dar şi azi mor de râs când le citesc numele. Deşi în ultimii ani ne-am văzut prea puţin, Puşa şi Tavi Popa mi-au rămas la fel de dragi ca şi atunci când i-am cunoscut. Într-o duminică mergem la prânz la ei. Cumpăr nouă trandafiri roşii pe care îi las în grija părinţilor: „veniţi voi cu florile, eu merg încă undeva şi vă aştept la Puşa.“ Sosesc la timp, mă pun la vorbă cu Tanti Puşa şi Taviţi (despre care tatăl meu spunea că are o minte strălucită) când sună ai mei. Pupăturile de rigoare, după care se aude vocea lui Puşa: „Eugen, ce trandafir frumos ne-ai adus!“ Eu, mirat, mă duc să văd „trandafirul“. Ai mei, fâstâciţi nevoie mare. „Ştii Puşa, au fost nouă. Cred că pe ceilalţi opt i-am pierdut pe drum“ îl aud pe tatăl meu. După care izbucnim în hohote de râs.
Şerban Foarţă, alt chip cu „măreţie de simbol“. L-am cunoscut în casa socrului său, doctorul Galetariu, coleg de liceu şi bun prieten al lui Moşu. Lucrurile se „leagă“ uneori. Eram la casa lui de pe Ion Ionescu de la Brad. L-am uimit pe Şerban când i-am spus toate numele lui Mobutu Sese Seko. Aveam vreo doisprezece ani. Şi de atunci am rămas buni prieteni, chiar dacă avem păreri diferite despre Columb.
Pe o bicicletă „mini“ de culoare verde şi-a făcut apariţia în viaţa mea Marcel Tolcea. Îşi parchează ţoagla în sufletul meu şi nu mai pleacă de acolo. Înainte de „marea“ mea plecare la Aachen, pentru tratament, râdem în cabinetul profesorului Drăgan la un banc în care un rol important îl juca o „haltă pereche de pantofi“.
Trec anii. Universitatea e un amfiteatru al oamenilor la care ţin: Lucia Jucu Atanasiu, Vasile Creţu, Partenie Murariu, Vasile Neaţă, Gabriel Manolescu, Clara Georgescu, Pia Brânzeu, Livius Ciocârlie, Anda şi Nelu Vultur, Mia Foarţă, Cornel Ungureanu... Mulţi nu se mai află printre noi. Poate „de dincolo“ lumea se vede mai simplu, trebuie să fie aşa, şi atunci vor şti fără urmă de îndoială ce au însemnat pentru mine.
Iar dacă eu am iubit pe cineva şi sentimentul a fost lipsit de reciprocitate, în ciuda celor susţinute de persoana implicată, nu ea este de vină ci doar eu... ca prost judecător al omului. Însă nu prea cred să mă fi înşelat.
Servus.
(DeWest, 23 octombrie 2001)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu