miercuri, 21 iulie 2010

Vin turcii, Măria-Ta!

Una din străzile pe care le-am îndrăgit de la bun început în Aachen poartă numele de Pontstraße. În mod tainic sper să aibe cumva legătură cu Mithridates al VI-lea Eupator, ultimul dintre marii monarhi elenistici, rege al Pontului şi mare duşman al Romei. Înfrânt în cele din urmă în patru războaie, poate şi spre binele nostru, de legiunile lui Sylla, Lucullus (cel care este mai degrabă cunoscut prin butada „Lucullus mănâncă astăzi la Lucullus“) şi în cele din urmă Pompeius Magnus.
Cum pe acele vremuri era aproape imposibil să-l invit în bucătăria mea pe Lucius Licinius am pornit-o de-a lungul străzii sus-amintite în căutarea unui loc unde să-mi astâmpăr foamea. Aşa l-am descoperit pe Halil Topaloglu ce mi-a devenit aproape imediat prieten de nădejde. Restaurantul lui se numea Marmaris Grill. Prima întâlnire a fost desigur mai timidă. M-am decis pentru cel mai simplu lucru cu putinţă, o bere. Pe numele ei Bitburger. Am băut-o şi am plecat la fel de flămând cum venisem. Am revenit a doua zi. Am comandat din nou o bere din soiul celei de ieri, Bitburger. Zâmbetul cald al omului de lângă mine m-a încurajat să intru în vorbă. Am făcut prezentările, pe el îl cheamă Halil, e turc, i-am spus de Timişoara, el mi-a spus că se trage de lângă Marea de Marmara, înseamnă că vine din Bitinia sau din Pergam, poate până la urmă tot există o legătură cu Lucullus. „Nu, neamul meu e de la Edirne“, îmi spune Halil. Îi povestesc de Moscheea albastră şi de Sinan, arhitectul ei. Omul se bucură că ştiu de oraşul lui. Îl poftesc să bea o bere cu mine. E excelentă. Trebuie să-i ţin minte numele: Bitburger. Îi spun lui Halil că mi s-a făcut foame. Şi în câteva clipe mă trezesc cu un Döner în braţe. Adică cu o pâine mare cât o palmă, coaptă în propria bucătărie, tăiată în două şi umplută cu carne de pe o ţepuşă de metal ce se învârte pe lângă un grătar încins. Pe lângă carnea de viţel bine rumenită mai primesc câteva felii de roşie, de castravete, ceapă, câteva fire de varză şi geagâc. cum mă? Geagâc. Grecii numesc asta tzatziki, iar toată combinaţia poartă numele de Pitta Gyros sau Döner. De-a lungul anilor am învăţat să coc pâine în cuptorul lui Halil, să pregătesc carnea de viţel, să o condimentez şi să o trag prin ţeapă, sunt un fel de Vlad Dracul. Vin şi a treia zi. Îmi place crâşma turcului. Îi povestesc de Ada Kaleh, de popasurile pe care le-am făcut împreună cu bunicul meu pe insulă, de baclavale, şerbet, musaca, ciulama, cataif dar mai ales de minunatul rahat cu nuci şi cu alune. Amintiri care ne duc pe amândoi într-o lume apusă de demult. Din care nu a lipsit sabia sau iataganul, sângele victoriei sau al înfrângerii. Într-una din seri jucăm fazan pe nume de sultani. Mai bem un Bitburger, e o bere excelentă, nu pot decât să o recomand, şi ne amintim de Selim beţivul, unul din fiii magnificului Soliman, ce alături de Abdul Hamid al II-lea a fost unul din cei mai incompetenţi sultani. Suntem de acord că nu berea e de vină căci un alt îndrăgostit de ea, Mehmet, a cucerit Constantinopolele şi lumea i-a zis apoi El Fatih, Cuceritorul. Într-una din zile mergem la stadion, pe Tivoli. Mai vin cu noi şi alţi colegi de-ai lui Halil: Haşim, arhitect, împreună cu cei doi băieţi ai lui, Husein, proprietar de restaurant, Hasan, bijutier, venit în vizită de la Istanbul. Nu am rezistat şi le-am spus bancurile cu Ştefan cel Mare şi turcii. Au râs cu lacrimi. Se întâlnesc într-un meci amical Galatasaray şi Trabzonspor. Galatasaray are un nou antrenor în persoana lui Graeme Souness, fost jucător în echipa de aur a lui Liverpool din anii optzeci, ce îi aduce cu el pe Staunton, Marsh şi Dean Saunders ce îmbrăcaseră şi ei odată culorile lui Liverpool.
De Trabzonspor am aflat pe vremea studenţiei, culmea, tot prin intermediul „cormoranilor“. Singura şansă de a vedea atunci un meci internaţional era să ai antenă „de sârbi“. Miercurea sportivă. Sportska Sreda. Vedeai un meci în direct iar apoi aflai toate rezultatele. Şi vine clipa în care citesc Trabzonspor - Liverpool 3-0. Nu se poate. E o greşeală. Cine e Trabzonspor? Deşi aveam cunoştiinţe temeinice de fotbal de echipa asta nu auzisem până atunci. De unde sunt? Nimeni nu ştia să-mi răspundă. Într-o zi îmi pică fisa. Imperiul Trebizondei, Trapezuntul din vechime, ăsta trebuie să fie Trabzonul de astăzi. Meciul urmează să înceapă la ora şase. Noi am venit pe la trei. La ora patru stadionul este arhiplin. Între suporterii turci veniţi din toate colţurile Germaniei nici urmă de conflict. Tobe, fluiere, şi câte alte instrumente de pe malurile Bosforului. Toată lumea cântă. Particip şi eu din tot sufletul la bucuria lor. La tribuna a doua îşi face apariţia un steag uriaş al Turciei. Şi douăzeci şi cinci de mii de ieniceri şi spahii strigă: „Türkiye! Türkiye!“ După meci năvală pe gazon. Autografe, poze cu jucătorii, îmbrăţişări. Poliţia germană e neputincioasă. Dar nimănui nu i se întâmplă nimic.
După meci nelipsitul Döner şi mai multe varietăţi de kebab, şiş-kebab, Adana-kebab, favoritul meu e, se putea altfel, Iskender-kebab. Totul udat cu Bitburger. Ne despărţim când noaptea s-a lăsat de mult peste oraş. Iyi akşam la! Noapte bună prieteni!

miercuri, 10 februarie 2010

Ucraina — primul război biologic

Deşi nu sunt vorbitor de limbă rusă, ştiu, din Le Petit Robert, că Ucraina înseamnă frontieră. Nimic mai adevărat, atât în ceea ce priveşte prezentul cât şi trecutul acestei ţări. Căci astăzi Ucraina este împărţită în urma alegerilor, fraudate sau nu, într-o zonă vestică prooccidentală şi o zonă estică filorusă, subiect pe care îl las însă pe seama politologilor. Iar istoria ţării este multimilenară şi a asistat la perindarea unor popoare de care astăzi aflăm doar din documentele unor lumi de mult apuse. Surprinzătoare este şi înşiruirea unor comandanţi militari ce şi-au căutat în aceste părţi de lume gloria şi îmbogăţirea, căci Ucraina a fost, şi încă este, o ţară bogată.
Printre primii ce s-au simţit acasă în stepele Ucrainei au fost grecii, pe de o parte, şi mândrii războinici sciţi, pe de alta. Acest spaţiu era străbătut de râuri cu nume azi aproape uitate: Tyras, Hypanis, Borystenes, Tanais. Grecii aduceau podoabe de aur şi vin şi trimiteau acasă grâne, multe grâne. Peste sciţi au venit sarmaţii, iar la un moment dat regele Mytridates Eupator al Pontului, mare adversar al Romei, înfrânt în cele din urmă de Cornelius Sylla, îşi trimite şi el armatele aici; aceasta în încercarea de a-şi făuri, din Marea Neagră, o Mare Nostrum după model roman. Urmaşi ai sciţilor, în vinele cărora curge şi sângele alanilor, sunt osetinii de astăzi, locuitori ai Caucazului. Au mai rămas şi kurganele, adevărate piramide ale stepei în care erau înmormântaţi cu fast regii sciţi. De la greci ne-au rămas ruinele oraşelor lor, mozaicuri, colonade, temple. Râurile sunt bineînţeles aceleaşi, doar cu nume schimbate: Nistru, Bug, Nipru, Doneţ, Don. Iar „don” înseamnă în limba osetinilor chiar râu şi vine din limba sciţilor şi a sarmaţilor.
Au mai trecut pe aici şi vikingii, în drum spre Miklagard, aşa cum numeau ei Bizanţul, unde se înrolau în Garda Varegă, garda personală a împăratului. Se spune chiar că au contribuit la întemeierea Kievului şi că însuşi numele de rus s-ar referi la ei, datorită culorii roşietice a părului. S-au succedat, ca într-un film de desene animate, hunii, goţii, alanii, avarii, slavii, bulgarii. Ultimii — o populaţie turanică iniţial dar care, învinsă de khazari, trece la sud de Dunăre, sub comanda hanului Asparuh, şi se pierde în masa popoarelor slave. Urmează ungurii, pecenegii, cumanii şi, într-un final aproape apoteotic, mongolii, ce rad totul de pe faţa pământului şi schimbă echilibrul lumii. În 1223, la Kalka, la nord de Marea de Azov, ruşii suferă una din cele mai mari înfrângeri din istoria lor. O armată mongolă condusă de Subedei şi Djebe Noyon, generali ale căror tactici uluiau şi în secolul trecut, spulberă tot ce întâlneşte în calea ei, prevestind marea invazie din 1241. An în care Subedei revine, însoţit de Batu Khan, fiul lui Djoci şi nepotul lui Ginghis Khan, şi transformă Kievul şi Cernigovul, printre altele, în păşuni pentru caii lor. Urmaşii lor vor rămâne sute de ani aici, sub numele de tătari, convertiţi la islam. Ei întemeiază Hoarda de Aur, din care va lua naştere mai târziu şi Hanatul Crimeei, cu capitala la Bakcisarai, viitorul Sevastopol. Un episod mai puţin cunoscut: în 1346, pe când o armată a lui Janibeg Khan, penultimul khan al Hoardei de Aur, asediază cetatea genoveză Kaffa o boală cumplită reduce rândurile lor. Şi ca să le fie bine şi celor din cetate, catapultează cadavrele peste ziduri şi aşteaptă ca aceasta să-şi facă efectul. Cred că este primul caz documentat de război biologic. Boala s-a răspândit însă şi pe corăbiile ce aveau ca destinaţie porturile din sudul Europei. De aici ea va cuprinde întregul continent. Este vorba desigur de Ciuma Neagră, ce a secerat o treime din populaţia Europei. Un soi de anticipare în negru a comunismului, dacă vreţi.