Gand

Mi-a plăcut mult oraşul aşa încât nu pot să spun decât gând la Gand cu bucurie. În flamandă oraşul se numeşte Gent.
Deşi Belgia este plină de „plăcuţe bilingve“, se poate totuşi întâmpla ca acestea să lipsească, moment în care câte un turist neinformat asupra animozităţii existente între valoni şi flamanzi poate nimeri în oarece încurcături. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă când am încercat să ajungem de la Bruxelles la Liège. Zeci de indicatoare pe autostradă, localităţi numeroase ca şi turcii lui Ştefan, dar nici urmă de Liège. Sau de Lüttich, cum au botezat germanii locul. Am luat-o pe un drum naţional unde am reuşit să ne rătăcim. Ţin şi acum minte numele satului: Boutersem. Loc în care ne dă prin minte să întrebăm pe cineva cum ieşim de aici, căci n-aveam nici o hartă Michelin la noi, sunt cele mai bune. Prima la stânga, a doua la dreapta, bun, dar de Liège cum dăm? Omul se uită cu mirare la noi. „Noi flamanzii îi spunem Luik“, a se pronunţa Lauk; sigur, cu numele ăsta era plină autostrada, dar cine să fi bănuit?
De Gand auzisem la istorie, cea citită de mine acasă şi nu cea învăţată prin şcoli — Doamne, câte prostii ni s-au spus şi pe acolo — de anumite materii nu-mi mai aduc deloc aminte, parcă aş fi trecut prin „Tehnologia materialelor“ ca vântul prin şură. Ştiam că aici s-a născut Carol Quintul în 1500, fiul lui Filip cel Frumos şi al Juanei, poreclită întemeiat „La Loca“, ştiam de răzvrătirea localnicilor împotriva Spaniei şi de înfrângerile suferite în faţa contelui de Alba şi al teribilului tercio, infanteria spaniolă, auzisem de guvernatorul Alexander Farnese, de Jacob van Artevelde şi de ţesătorii săi.
Am lăsat trotineta lângă Parcul Regele Albert şi am pornit spre centrul oraşului. Museum voor Schone Kunsten cu un nemaipomenit „Christ purtând crucea“ de Hieronymus Bosch, Rijksuniversiteit şi apoi turnurile Gandului: Sint Niklaas, Belfried şi Sint Baaf cu faimosul Genter Altar al lui Hubert şi Jan van Eyck, important pentru evoluţia picturii, dar având şi o istorie zbuciumată: Filip al II-lea l-a dorit pentru el, a fost salvat de incendiu şi de furia iconoclastă în 1566. O să fiţi uluiţi de ceea ce o să citiţi imediat fiindcă împăratul Joseph al II-lea a decis să înlăture porţiunea în care erau reprezentaţi Adam şi Eva, aceasta datorită „goliciunii“ lor, şi a înlocuit-o cu o copie în care aceştia erau „îmbrăcaţi“. Porţiuni din Altar au ajuns în Franţa şi în Prusia; în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ascuns în sudul Franţei, la Pau, unde a fost descoperit de germani ce îl ascund, la rândul lor, în Steiermark unde va fi descoperit de trupele americane. Cu excepţia unui singur panou, Altarul a fost recuperat în întregime. Cele de mai sus le-am aflat de la un bătrânel foarte simpatic de 85 de ani, ghid poliglot al bisericii.
Ajungem la castelul conţilor de Flandra, Gravensteen, unul din cele mai impozante castele ale Europei. Alergăm în sus şi în jos pe mulţime de scări, mi se pare că mă aflu într-un film de desene animate, până ajungem într-o expoziţie cu instrumentele de tortură ale Evului Mediu. Rămâi uimit în faţa fanteziei patologice a omului în încercarea de a-l domina pe semenul său. Atunci, ca şi acum. Marea sală în care Filip cel Bun benchetuia cu membrii Ordinului Lâna de Aur. Cred că m-aş fi simţit bine printre ei! Ei în armuri şi eu în T-shirt. Auzim de undeva sunete de harfă. După cele văzute în „Torquemada room“ nimic nu pare mai ireal. Şi totuşi, nu avem halucinaţii căci după un şir de coloane îl descoperim pe interpret, de două ori mai mic decât harfa lui. Mă mir că nu se prăbuşeşte sub greutatea ei, sau poate nu e grea, nu am ţinut niciodată o harfă în braţe, ce motiv aş fi avut?
Poposim pentru o bere la Groentenmarkt. Barmanul seamănă mult cu Lino Ventura şi pune doar un fel de muzică la „cas“: Patrick Bruel, Joe Dassin, Georges Brassens şi Jacques Brel. Un Jacques Brel „dechirant“ cu al său „Ne me quitte pas“ ce îmi aduce aminte de una din cele mai triste poveşti din viaţa mea. „L'ombre de ton chien“. Vin apoi „Les Flamandes“ şi Marieke“ (entre Bruges et Gand), undeva pe acolo mă aflu şi eu, e o seară minunată şi spre norocul meu nu sunt singur, Marieke, nu, am să-i spun „Wiebke“ e alături de mine.
Facem o plimbare pe clar de lună, da, ştiu, şi eu mă gândesc la „ciocolata Postăvaru'“, mă pufneşte râsu', sunt întrebat de ce, îi spun, râdem împreună. Sosim acasă la verişoara ei. O locuinţă veche cu trei etaje şi nenumărate sonerii. Număr nouă. Sunaţi de două ori lung, de două ori scurt, o dată scurt şi o dată lung, sunaţi de patru ori, sunaţi de cinci ori. Cred că există toate aranjamentele, combinaţiile şi permutările din lume. Rămân surprins de cunoştinţele mele de matematică. Annette e acasă. Bem o cafea şi pornim către Aachen. „Wiebke“ e la volan. Eşti un om norocos când există dragoste în viaţa ta. Iar Torquemada şi alţi efemeri stăpânitori de lume dispar în faţa ei.
Parcă Malcolm Lowry spune în „Under the Volcano“ „No se puede vivir sin amar“.
(DeWest, 27 08 2001)