Septembrie

Parafrazându-i pe cei de la The Cure (It's Friday I'm in Love With) aş spune că It's September I'm in Love With. Sunt aproape sigur că este vorba de The Cure, pentru confirmare ar fi suficient un simplu telefon adresat prietenului Mimo Obradov, „profesor“ în tot ceea ce priveşte muzica „ne-clasică“ sau „post-Debussy“, na, că am inventat şi eu un cuvânt, dar nu este acasă până mâine seară. Sper să nu mă fac de baftă şi să greşesc, doar am ascultat nenumărate piese de-ale lor, mi-au plăcut, deosebindu-se clar de o grămadă de formaţii din ziua de azi a căror muzică se împarte în nenumărate „splinter groups“, (ar zice cei de la IRA), cu atât mai numeroase cu cât muzica lor e de o factură mai proastă şi gust mai îndoielnic. În ochii mei, cel puţin. Sau, mai bine-zis, pentru urechile mele. Probabil că am îmbătrânit căci mai bine de jumătate din muzica peste care nimeresc la radio şi TV îmi dă un „instant hangover“. Ce trece şi el cu aspirină sau algocalmin. Cu varianta „Albocalmin“, la fel ca în „albitre fii corect“ şi „propanolol“ pentru inimă.
A fost o perioadă în viaţa mea în care în septembrie, an după an, mă îndrăgosteam. Probabil că era pentru mine luna „boncăluitului“. Şi mă trezeam în tot felul de încurcături, semănând mult cu Bertie Wooster sau Bingo Little, pour les connaiseurs nu mai este nevoie să precizez că sunt personajele lui P.G.Wodehouse, şi-mi trebuia adesea un Jeeves (Jeeves, I'm în the soup!“) în top-form pentru a mă extrage din haloimesul în care singur mă aruncasem.
Iar acum, tot în septembrie, cu mult mai negru decât alt „Septembrie Negru“, cele întâmplate la New York şi Washington mă lasă fără grai. S-a spus deja totul privind surpriza, oroarea, indignarea, dorinţa de revanşă sau de a lovi înapoi acolo unde doare mai tare. Romanii erau mari meşteri la asemenea acţiuni. Se răscula o provincie, locuitorii ei erau masacraţi de insurgenţi, totuşi câţiva reuşeau să scape cu fuga, apoi ajungeau peste săptămâni la Roma. Unde Senatul, sau mai târziu Împăratul, strângea cât mai repede legiunile şi pleca spre provincia cuprinsă de răzmeriţă. Cauzele acesteia erau adesea ignorate şi peste puţin timp acvilele confereau strălucire unei noi victorii romane. Oraşul rebel era dărâmat, se punea chiar sare pe pământurile din împrejurimi — vezi Cato şi Cartagina — apoi se construia un nou oraş, poate mai prosper, dar oricum roman. Aşa s-a întâmplat la Corint, la Cartagina, la Ierusalim şi chiar la Sarmizegetusa. Dar astăzi aproape nimeni nu se mai gândeşte la romani.
Atunci poate la Evul Mediu? Ne aflăm în faţa unei alte cruciade? Asemănări cu prima cruciadă desigur există. La insistenţele papei Urban al II-lea şi ale eremitului Petru, unul din marile personaje ale momentului, în 1096 se adună nenumărate armate: cea a lui Hugues de Vermandois, fratele regelui Franţei, a lui Bohemond de Tarent, a lui Raymond de Saint-Gilles, în rândurile ei se afla floarea aristocraţiei franceze (conţii de Forez, de Orange, de Bearn, Etienne de Blois şi Robert de Normandia), şi mai ales cea a lui Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, însoţit de fraţii săi Eustache şi Baudoin de Boulogne. „On les aura!“ Şi într-adevăr victoria era a noastră. Pentru cât timp însă?
Despre cruciadele peste care s-a pus praful istoriei am aflat câte ceva chiar şi acolo unde a început totul. Când se sărbătoreau 900 de ani de la prima cruciadă m-am aflat la Bouillon, căci pe lângă un Godefroi — sau chiar un bulion de roşii pus pe iarnă şi atât de necesar în zacuscă — există şi un oraş ce poartă acest nume, un oraş chiar foarte frumos ce este situat pe malurile râului Semois. Dacă iubeşti şi eşti cu ea recomand o plimbare pe Quai du Saulx sau Quai du Rempart. Dacă nu iubeşti şi eşti cu prietenii recomand cârciumile aceloraşi locuri. „Yon Can Go Your Own Way“, ar zice Fleetwood Mac. Când ai „le cafard“ ascultă „Songbird“. E cu totul altceva decât onomatopeele din ziua de azi. Sunt rău, o ştiu.
Am retrăit în Archeoscope timpul cruciadelor. Exista din toate ale vremii câte ceva: de la armuri, săbii, iatagane, buzdugane (la noi parcă Greuceanu se bătea cu aşa ceva, smile) şi până la tapiserii şi podoabe orientale. Trecem peste Pont du Liège şi ajungem la Muzeul Ducal. Apoi gâfâim, eu cel puţin, sus pe stânci, până la castelul conţilor de Bouillon. Ce a rămas, după plecarea în cruciadă a lui Godefroi, în posesia episcopilor de Liege, apoi a trecut, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, în proprietatea familiei La Tour d'Auvergne. Fortificaţiile sunt îmbunătăţite de Vauban. Locurile şi personajele amintite sunt mult prea importante pentru a le menţiona doar în treacăt aşa încât voi reveni asupra lor. Acum mă gândesc la altceva.
La răspunsul ce-l vor da (justificat) americanii, la moartea comandantului Ahmed Shah Massoud, tigrul din Panshir, un om viteaz, la faptul că „prea multă“ credinţă duce la necredinţă.
Şi încă ceva. Tot în septembrie s-a născut Traian, împăratul nostru; 19 septembrie 53, la Italica, în sudul Spaniei, în provincia Betica. M-aş bucura să mă aflu zilele acestea la Ulpia Traiana, printre cărămizi ce au aparţinut odată Legiunii a V-a Macedonica sau Legiunii a XIII-a Gemina. Să fie acest septembrie de bun augur pentru americani? Sper că da. Vor putea fi şi americanii romani la rândul lor? Poate nepoţii noştri vor putea răspunde. Eu însă sper, din nou, că da.