miercuri, 21 iulie 2010

Vin turcii, Măria-Ta!

Una din străzile pe care le-am îndrăgit de la bun început în Aachen poartă numele de Pontstraße. În mod tainic sper să aibe cumva legătură cu Mithridates al VI-lea Eupator, ultimul dintre marii monarhi elenistici, rege al Pontului şi mare duşman al Romei. Înfrânt în cele din urmă în patru războaie, poate şi spre binele nostru, de legiunile lui Sylla, Lucullus (cel care este mai degrabă cunoscut prin butada „Lucullus mănâncă astăzi la Lucullus“) şi în cele din urmă Pompeius Magnus.
Cum pe acele vremuri era aproape imposibil să-l invit în bucătăria mea pe Lucius Licinius am pornit-o de-a lungul străzii sus-amintite în căutarea unui loc unde să-mi astâmpăr foamea. Aşa l-am descoperit pe Halil Topaloglu ce mi-a devenit aproape imediat prieten de nădejde. Restaurantul lui se numea Marmaris Grill. Prima întâlnire a fost desigur mai timidă. M-am decis pentru cel mai simplu lucru cu putinţă, o bere. Pe numele ei Bitburger. Am băut-o şi am plecat la fel de flămând cum venisem. Am revenit a doua zi. Am comandat din nou o bere din soiul celei de ieri, Bitburger. Zâmbetul cald al omului de lângă mine m-a încurajat să intru în vorbă. Am făcut prezentările, pe el îl cheamă Halil, e turc, i-am spus de Timişoara, el mi-a spus că se trage de lângă Marea de Marmara, înseamnă că vine din Bitinia sau din Pergam, poate până la urmă tot există o legătură cu Lucullus. „Nu, neamul meu e de la Edirne“, îmi spune Halil. Îi povestesc de Moscheea albastră şi de Sinan, arhitectul ei. Omul se bucură că ştiu de oraşul lui. Îl poftesc să bea o bere cu mine. E excelentă. Trebuie să-i ţin minte numele: Bitburger. Îi spun lui Halil că mi s-a făcut foame. Şi în câteva clipe mă trezesc cu un Döner în braţe. Adică cu o pâine mare cât o palmă, coaptă în propria bucătărie, tăiată în două şi umplută cu carne de pe o ţepuşă de metal ce se învârte pe lângă un grătar încins. Pe lângă carnea de viţel bine rumenită mai primesc câteva felii de roşie, de castravete, ceapă, câteva fire de varză şi geagâc. cum mă? Geagâc. Grecii numesc asta tzatziki, iar toată combinaţia poartă numele de Pitta Gyros sau Döner. De-a lungul anilor am învăţat să coc pâine în cuptorul lui Halil, să pregătesc carnea de viţel, să o condimentez şi să o trag prin ţeapă, sunt un fel de Vlad Dracul. Vin şi a treia zi. Îmi place crâşma turcului. Îi povestesc de Ada Kaleh, de popasurile pe care le-am făcut împreună cu bunicul meu pe insulă, de baclavale, şerbet, musaca, ciulama, cataif dar mai ales de minunatul rahat cu nuci şi cu alune. Amintiri care ne duc pe amândoi într-o lume apusă de demult. Din care nu a lipsit sabia sau iataganul, sângele victoriei sau al înfrângerii. Într-una din seri jucăm fazan pe nume de sultani. Mai bem un Bitburger, e o bere excelentă, nu pot decât să o recomand, şi ne amintim de Selim beţivul, unul din fiii magnificului Soliman, ce alături de Abdul Hamid al II-lea a fost unul din cei mai incompetenţi sultani. Suntem de acord că nu berea e de vină căci un alt îndrăgostit de ea, Mehmet, a cucerit Constantinopolele şi lumea i-a zis apoi El Fatih, Cuceritorul. Într-una din zile mergem la stadion, pe Tivoli. Mai vin cu noi şi alţi colegi de-ai lui Halil: Haşim, arhitect, împreună cu cei doi băieţi ai lui, Husein, proprietar de restaurant, Hasan, bijutier, venit în vizită de la Istanbul. Nu am rezistat şi le-am spus bancurile cu Ştefan cel Mare şi turcii. Au râs cu lacrimi. Se întâlnesc într-un meci amical Galatasaray şi Trabzonspor. Galatasaray are un nou antrenor în persoana lui Graeme Souness, fost jucător în echipa de aur a lui Liverpool din anii optzeci, ce îi aduce cu el pe Staunton, Marsh şi Dean Saunders ce îmbrăcaseră şi ei odată culorile lui Liverpool.
De Trabzonspor am aflat pe vremea studenţiei, culmea, tot prin intermediul „cormoranilor“. Singura şansă de a vedea atunci un meci internaţional era să ai antenă „de sârbi“. Miercurea sportivă. Sportska Sreda. Vedeai un meci în direct iar apoi aflai toate rezultatele. Şi vine clipa în care citesc Trabzonspor - Liverpool 3-0. Nu se poate. E o greşeală. Cine e Trabzonspor? Deşi aveam cunoştiinţe temeinice de fotbal de echipa asta nu auzisem până atunci. De unde sunt? Nimeni nu ştia să-mi răspundă. Într-o zi îmi pică fisa. Imperiul Trebizondei, Trapezuntul din vechime, ăsta trebuie să fie Trabzonul de astăzi. Meciul urmează să înceapă la ora şase. Noi am venit pe la trei. La ora patru stadionul este arhiplin. Între suporterii turci veniţi din toate colţurile Germaniei nici urmă de conflict. Tobe, fluiere, şi câte alte instrumente de pe malurile Bosforului. Toată lumea cântă. Particip şi eu din tot sufletul la bucuria lor. La tribuna a doua îşi face apariţia un steag uriaş al Turciei. Şi douăzeci şi cinci de mii de ieniceri şi spahii strigă: „Türkiye! Türkiye!“ După meci năvală pe gazon. Autografe, poze cu jucătorii, îmbrăţişări. Poliţia germană e neputincioasă. Dar nimănui nu i se întâmplă nimic.
După meci nelipsitul Döner şi mai multe varietăţi de kebab, şiş-kebab, Adana-kebab, favoritul meu e, se putea altfel, Iskender-kebab. Totul udat cu Bitburger. Ne despărţim când noaptea s-a lăsat de mult peste oraş. Iyi akşam la! Noapte bună prieteni!

3 comentarii:

  1. DELICOASA bucata asta! Geagâc!... Si ce ciudata nostalgia mea dupa insula Ada-Kaleh, o insula pe care am pierdut-o fara sa o fi avut vreodata, copil fiind pe malurile Dunarii la Orsova.

    RăspundețiȘtergere
  2. mi-ar placea si mie sa petrec o noapte ca asta

    RăspundețiȘtergere