miercuri, 10 februarie 2010

Ucraina — primul război biologic

Deşi nu sunt vorbitor de limbă rusă, ştiu, din Le Petit Robert, că Ucraina înseamnă frontieră. Nimic mai adevărat, atât în ceea ce priveşte prezentul cât şi trecutul acestei ţări. Căci astăzi Ucraina este împărţită în urma alegerilor, fraudate sau nu, într-o zonă vestică prooccidentală şi o zonă estică filorusă, subiect pe care îl las însă pe seama politologilor. Iar istoria ţării este multimilenară şi a asistat la perindarea unor popoare de care astăzi aflăm doar din documentele unor lumi de mult apuse. Surprinzătoare este şi înşiruirea unor comandanţi militari ce şi-au căutat în aceste părţi de lume gloria şi îmbogăţirea, căci Ucraina a fost, şi încă este, o ţară bogată.
Printre primii ce s-au simţit acasă în stepele Ucrainei au fost grecii, pe de o parte, şi mândrii războinici sciţi, pe de alta. Acest spaţiu era străbătut de râuri cu nume azi aproape uitate: Tyras, Hypanis, Borystenes, Tanais. Grecii aduceau podoabe de aur şi vin şi trimiteau acasă grâne, multe grâne. Peste sciţi au venit sarmaţii, iar la un moment dat regele Mytridates Eupator al Pontului, mare adversar al Romei, înfrânt în cele din urmă de Cornelius Sylla, îşi trimite şi el armatele aici; aceasta în încercarea de a-şi făuri, din Marea Neagră, o Mare Nostrum după model roman. Urmaşi ai sciţilor, în vinele cărora curge şi sângele alanilor, sunt osetinii de astăzi, locuitori ai Caucazului. Au mai rămas şi kurganele, adevărate piramide ale stepei în care erau înmormântaţi cu fast regii sciţi. De la greci ne-au rămas ruinele oraşelor lor, mozaicuri, colonade, temple. Râurile sunt bineînţeles aceleaşi, doar cu nume schimbate: Nistru, Bug, Nipru, Doneţ, Don. Iar „don” înseamnă în limba osetinilor chiar râu şi vine din limba sciţilor şi a sarmaţilor.
Au mai trecut pe aici şi vikingii, în drum spre Miklagard, aşa cum numeau ei Bizanţul, unde se înrolau în Garda Varegă, garda personală a împăratului. Se spune chiar că au contribuit la întemeierea Kievului şi că însuşi numele de rus s-ar referi la ei, datorită culorii roşietice a părului. S-au succedat, ca într-un film de desene animate, hunii, goţii, alanii, avarii, slavii, bulgarii. Ultimii — o populaţie turanică iniţial dar care, învinsă de khazari, trece la sud de Dunăre, sub comanda hanului Asparuh, şi se pierde în masa popoarelor slave. Urmează ungurii, pecenegii, cumanii şi, într-un final aproape apoteotic, mongolii, ce rad totul de pe faţa pământului şi schimbă echilibrul lumii. În 1223, la Kalka, la nord de Marea de Azov, ruşii suferă una din cele mai mari înfrângeri din istoria lor. O armată mongolă condusă de Subedei şi Djebe Noyon, generali ale căror tactici uluiau şi în secolul trecut, spulberă tot ce întâlneşte în calea ei, prevestind marea invazie din 1241. An în care Subedei revine, însoţit de Batu Khan, fiul lui Djoci şi nepotul lui Ginghis Khan, şi transformă Kievul şi Cernigovul, printre altele, în păşuni pentru caii lor. Urmaşii lor vor rămâne sute de ani aici, sub numele de tătari, convertiţi la islam. Ei întemeiază Hoarda de Aur, din care va lua naştere mai târziu şi Hanatul Crimeei, cu capitala la Bakcisarai, viitorul Sevastopol. Un episod mai puţin cunoscut: în 1346, pe când o armată a lui Janibeg Khan, penultimul khan al Hoardei de Aur, asediază cetatea genoveză Kaffa o boală cumplită reduce rândurile lor. Şi ca să le fie bine şi celor din cetate, catapultează cadavrele peste ziduri şi aşteaptă ca aceasta să-şi facă efectul. Cred că este primul caz documentat de război biologic. Boala s-a răspândit însă şi pe corăbiile ce aveau ca destinaţie porturile din sudul Europei. De aici ea va cuprinde întregul continent. Este vorba desigur de Ciuma Neagră, ce a secerat o treime din populaţia Europei. Un soi de anticipare în negru a comunismului, dacă vreţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu